harward tudor octavian

Nu contează ce-am făcut la Harvard. De fapt n-am făcut altceva decât să mă găsesc câteva zile acolo, în campusul universitar. Con­tează doar ce am gândit mult timp după aceea. Dar şi mai mult con­tează motivele care m-au incitat să ajung acolo. Unele lucruri în­cep cu sfârşitul. Motivele mi le-am precizat târziu, la câţiva ani du­pă ce amintirile au început să se amestece. Multe înfăptuiri îşi do­ve­desc noima abia după ce le-ai lă­sat în urmă. Nevoia imperioasă de a ajunge într-un loc sau altul de pe planetă se explică, la mulţi oa­meni, şi prin aceea că multă vre­me n-au avut nici o şansă de a că­lă­tori atât de departe şi spre destinaţii atât de exclusiviste. Ce să fi căutat eu, la cincizeci de ani, la o universitate în toate privinţele prohibitivă, pentru cei de condiţia mea şi nu doar la o vârstă a studenţiei? Ei bine, m-am dus tocmai pentru că n-avea sens. Pentru că îmi fusese un fruct interzis. Avea mai mult sens decât dacă aş fi avut şaptezeci de ani, dar mai pu­ţin decât dacă aş fi fost tânăr.

M-am preumblat câteva zile în Harvard, prin clădiri, biblio­teci, laboratoare, cămine şi prin restaurantele studenţilor şi ale profesorilor. Când printr-un noroc, dublat de o chemare pe cât de în­de­lun­ga­tă, pe atât de confuză, re­uşeşti o pre­zenţă într-un loc prin de­finiţie inabordabil, te aştepţi ca acolo totul să fie altfel. Iar când per­cepi re­a­litatea cea mai banală sub im­periul ideii că ea trebuie să fie în toa­te privinţele deosebită de re­a­li­tatea de unde ai plecat, ea chiar este alta. Vezi, simţi, miroşi şi tră­ieşti intens ceva ce nu există.

La Harvard, m-am lungit pe ga­­zonul, pe care obişnuiau să se odihnească în pauze studenţii, şi mi-am cufundat faţa în el. Ce putea să fie altceva decât iarbă? Un ga­zon cu o igienă remarcabilă, totuşi iarbă. Parfum am gândit că trebuie să fie şi parfum am căpătat! Mi-s şi azi nările pline de mireasma gazonului de la Harvard. Când îţi bagi nasul unde nu-i de tine, nă­­rile au un rol important. La Harvard, am adulmecat o lume de care străbunii mei nici nu auziseră, iar eu am ştiut că n-avea să fie niciodată şi lumea mea. S-a petrecut însă un miracol. Aş fi avut toate motivele să mă simt un străin, să am senzaţia că toţi se uită la mine ca la un intrus, dar n-a fost aşa. La Harvard m-am simţit acasă. Aceasta e adevărata calitate a unei universităţi de rang mare, că e mamă bună pentru toţi fiii ei.

Una din cărţile cele mai res­pectate ale unui autor de "Jurnale de călătorie" şi "Memoriale", is­to­riseşte un voiaj de-al său în Mexic. Voiajul fusese unul oficial şi foarte scurt, de numai trei zile, dar cine citea volumul de circa două sute de pagini putea să creadă că omul colindase Mexicul luni de-a rândul. În anii 1980, când a apărut cartea, am socotit-o o impostură. Acum n-o mai consider aşa. Unora le e destul un ceas în Paris, ca să trăiască Parisul cât un obtuz într-o săptămână.