Marin Teodorescu (cunoscut mai bine sub numele de Zavaidoc) (n. 8 martie 1896, Pitesti — d. 13 ianuarie 1945) a fost un renumit cântăret român din perioada interbelică. A fost fiul altui cunoscut lăutar, Tănase Teodorescu, apreciat viorist si tambalagiu.Multe din cântecele lui Marin Teodorescu au devenit slagăre ale muzicii lăutăresti, ele fiind ascultate ?i în prezent cu deosebită plăcere ?i nostalgie.
versuri:
De cand ne-a surprins multimea
Facui dragoste cu tine
Ne vorbeste zi si noapte,
Cand de rau si cand de bine!
Ne vorbeste zi si noapte,
Cand de rau si cand de bine!
Sange rau la ce mi-as face?
Si pe cine sa te manii?
Este-o veche zicatoare:
Bate vantu', latra cainii!
Hai sa-i dam de tot uitarii!
Cine-o vrea, ce-o vrea sa zica!
Valul lumii, valul marii
Te coboara, te ridica!
Sange rau la ce mi-as face?
Si pe cine sa te manii?
Este-o veche zicatoare:
Bate vantu', latra cainii!
joi, 30 iunie 2011
marți, 28 iunie 2011
de la
un articol de Elena Kovacs
Share
camille-claudel
Iubirea e o dorinţă care presupune compromisuri care depăşesc puterea de a înţelege. Iubirea nu trăieşte, decât atunci când ea se crede veşnică! Iubirea mai înseamnă păcat, iertare, ea e o continuă transformare care înlătură toate barierele şi asta doar pentru a ne face un nou drum în viaţă.
Permanenţa acestui sentiment îl putem găsi doar în cealaltă jumătate, motivul pentru care ne dă o forţă magică, care ne ajută să găsim poate drumul prioritar pentru viaţă.
Referitor la căsătorie!
O casătorie ce vrea să fie constructivă şi de durată nu poate fi realizată decât de cei doi care sunt implicaţi afectiv. Pentru că, de multe ori, familia aduce cu sine un bagaj mare de obiceiuri vechi ale fiecăruia, acel bagaj imens din trecut transferându-le celuilalt, lucru care poate marca relaţia dintre cei doi parteneri. Astfel se nasc războiaie psihologice, care o dată cu ele şterg şi distrug starea de normalitate dar şi legătura afectivă dintre cei doi.
Despărţirile se produc de obicei atunci când unul din parteneri încearcă să găsească sau să vadă în celălalt calităţile unui înger… Iar mai apoi, el se va dovedi a fi demon!
Aceste lucruri nu fac decât să arate că facem o confuzie în viaţa reală, încercând să înlocuim termenul de “a iubi” partenerul cu acel termen de “a fi “ partenerul după placul nostru.
Totuşi, să nu uităm că adevărata forţă este iubirea, care ne poate schimba, care ne face să fim altfel decât noi şi să putem trece cu bine peste greşelile celuilalt, iniţiind asfel un alt plan de drum al vieţii, unul mai tematic, mai aprofundat şi mai restrâns.
De aceea putem spune că iubirea înseamna şi a învăţa, a comunica, aceasta fiind singura modalitate pentru soluţionare a tuturor problemelor cu care se poate confrunta viaţa de cuplu.
Trebuie să reţineţi că nu pot exista doi oameni care să gândească la fel, ei trebuie doar să caute prin eforturi proprii şi să realizeze că pacea şi fericirea o găsim numai atunci când este depus un efort din partea amândurora, astfel ei unindu-şi forţele ele pot duce la o uniune în viaţă şi la o convieţuire cât mai armonioasă.
Share
camille-claudel
Iubirea e o dorinţă care presupune compromisuri care depăşesc puterea de a înţelege. Iubirea nu trăieşte, decât atunci când ea se crede veşnică! Iubirea mai înseamnă păcat, iertare, ea e o continuă transformare care înlătură toate barierele şi asta doar pentru a ne face un nou drum în viaţă.
Permanenţa acestui sentiment îl putem găsi doar în cealaltă jumătate, motivul pentru care ne dă o forţă magică, care ne ajută să găsim poate drumul prioritar pentru viaţă.
Referitor la căsătorie!
O casătorie ce vrea să fie constructivă şi de durată nu poate fi realizată decât de cei doi care sunt implicaţi afectiv. Pentru că, de multe ori, familia aduce cu sine un bagaj mare de obiceiuri vechi ale fiecăruia, acel bagaj imens din trecut transferându-le celuilalt, lucru care poate marca relaţia dintre cei doi parteneri. Astfel se nasc războiaie psihologice, care o dată cu ele şterg şi distrug starea de normalitate dar şi legătura afectivă dintre cei doi.
Despărţirile se produc de obicei atunci când unul din parteneri încearcă să găsească sau să vadă în celălalt calităţile unui înger… Iar mai apoi, el se va dovedi a fi demon!
Aceste lucruri nu fac decât să arate că facem o confuzie în viaţa reală, încercând să înlocuim termenul de “a iubi” partenerul cu acel termen de “a fi “ partenerul după placul nostru.
Totuşi, să nu uităm că adevărata forţă este iubirea, care ne poate schimba, care ne face să fim altfel decât noi şi să putem trece cu bine peste greşelile celuilalt, iniţiind asfel un alt plan de drum al vieţii, unul mai tematic, mai aprofundat şi mai restrâns.
De aceea putem spune că iubirea înseamna şi a învăţa, a comunica, aceasta fiind singura modalitate pentru soluţionare a tuturor problemelor cu care se poate confrunta viaţa de cuplu.
Trebuie să reţineţi că nu pot exista doi oameni care să gândească la fel, ei trebuie doar să caute prin eforturi proprii şi să realizeze că pacea şi fericirea o găsim numai atunci când este depus un efort din partea amândurora, astfel ei unindu-şi forţele ele pot duce la o uniune în viaţă şi la o convieţuire cât mai armonioasă.
duminică, 26 iunie 2011
gogosi
Gogosi pufoase
Ador dulciurile! Si in special cele preparate de mine. Oricat de mult ar vrea cofetariile sa ne ofere gusturile autentice, gustul dulciurilor de casa este incomparabil. Alaturi de papanasi imi plac si aceste gogosi pufoase. Acest gust imi aduce aminte de copilarie, cand stateam alaturi de soba, iar bunica facea gogosi pufoase calde si bune. Cautand retete culinare de gogosi pufoase, am gasit una cat se poate de potrivita, dar cu mici modificari. Ce am reusit sa concluzionez eu : aluatul este asemanator cu cel de cozonac, ambele necesita timp, rabdare, caldura, framantate in ulei.
Ingrediente necesare pentru desertul gogosi pufoase:
* faina- 500 gr.
* drojdie- 25. gr. (un cubulet de drojdie proaspata)
* lapte – 150 ml
* zahar – 70 gr.
* oua- 2 buc.
* esenta de rom- o lingurita
* ulei- 100 gr.
* esenta de vanilie- o lingurita
* coaja de la jumatate de lamaie
* un varf de cutit cu sare
* ulei pentru prajit – 100 gr.
* zahar vanilat pentru decor
Din necesarul de ingrediente recomandat veti obtine 10 portii de gogosi pufoase.
Modul de preparare a retetei culinare de gogosi pufoase:
1. Primul pas ar fi pregatirea aluatului pentru dospit. Punem laptele la incalzit, sa fie caldut la atingere. Luam drojdia si o pasam cu furculita, turnam jumatate din cantitatea de lapte si 3 linguri de faina. Amestam totul bine si incet. Lasam la dospit timp de jumatate de ora la un loc cald, acoperit cu un prosop peste recipient.
2. Intr-o cratita punem laptele ramas, sau il lasam in aceasi daca este destul de incapatoare, zaharul, ouale, esentele de rom si vanilie, un varf cutit de sare, 20 gr. de ulei, coaja rasa de la lamaie si dam la un foc mic pana se incalzeste. Intr-un recipient destul de incapator punem compozitia incalzita, drojdia dospita, iar spre final se adauga si faina treptat, pana se formeaza aluatul. Aluatul este bun in momentul cand de abia se prinde de maini. Atunci il scoatem din recipient si pe o suprafata curata turnam o lingura de ulei si incepem sa framantam. Asa cate un pic se pe mai toarne din uleiul ramas si se framanta bine in continuare. Cand aluatul este bine legat, punem la loc in recipient si mai lasam inca o ora de dospit.
3. Scoatem coca si intindem din ea o foaie de aproximativ 1 cm. grosime. Luam o forma (eu am facut modelele cu o canita mica de cafea) si apasam pe aluat bine cu ea, pana se formeaza cerculete. Indepartam aluatul ramas si modelam niste mingi din ele. Vor fi si ele bune la gatit. Toate gogosile facute se lasa aprox. inca 10 min. ca sa mai creasca putin.
4. In acest timp intr-o tigaie turnam uleiul pentru prajit si asteptam sa se incinga. In momentul cand uleiul este gata, punem cu grija gogosile , iar focul trebuie sa fie potrivit. Cand devin aurii, se intorc si pe cealalta parte. Trebuie tinute suficient timp, ca sa fie bine facute inauntru.
5. Ii scoatem pe un platou cu un servetel, ca sa absoarba uleiul in exces, si pudram aceste gogosi pufoase cu zaharul vanilat.
Va urez pofta buna la un desert al copilariei – gogosi pufoase!
Ador dulciurile! Si in special cele preparate de mine. Oricat de mult ar vrea cofetariile sa ne ofere gusturile autentice, gustul dulciurilor de casa este incomparabil. Alaturi de papanasi imi plac si aceste gogosi pufoase. Acest gust imi aduce aminte de copilarie, cand stateam alaturi de soba, iar bunica facea gogosi pufoase calde si bune. Cautand retete culinare de gogosi pufoase, am gasit una cat se poate de potrivita, dar cu mici modificari. Ce am reusit sa concluzionez eu : aluatul este asemanator cu cel de cozonac, ambele necesita timp, rabdare, caldura, framantate in ulei.
Ingrediente necesare pentru desertul gogosi pufoase:
* faina- 500 gr.
* drojdie- 25. gr. (un cubulet de drojdie proaspata)
* lapte – 150 ml
* zahar – 70 gr.
* oua- 2 buc.
* esenta de rom- o lingurita
* ulei- 100 gr.
* esenta de vanilie- o lingurita
* coaja de la jumatate de lamaie
* un varf de cutit cu sare
* ulei pentru prajit – 100 gr.
* zahar vanilat pentru decor
Din necesarul de ingrediente recomandat veti obtine 10 portii de gogosi pufoase.
Modul de preparare a retetei culinare de gogosi pufoase:
1. Primul pas ar fi pregatirea aluatului pentru dospit. Punem laptele la incalzit, sa fie caldut la atingere. Luam drojdia si o pasam cu furculita, turnam jumatate din cantitatea de lapte si 3 linguri de faina. Amestam totul bine si incet. Lasam la dospit timp de jumatate de ora la un loc cald, acoperit cu un prosop peste recipient.
2. Intr-o cratita punem laptele ramas, sau il lasam in aceasi daca este destul de incapatoare, zaharul, ouale, esentele de rom si vanilie, un varf cutit de sare, 20 gr. de ulei, coaja rasa de la lamaie si dam la un foc mic pana se incalzeste. Intr-un recipient destul de incapator punem compozitia incalzita, drojdia dospita, iar spre final se adauga si faina treptat, pana se formeaza aluatul. Aluatul este bun in momentul cand de abia se prinde de maini. Atunci il scoatem din recipient si pe o suprafata curata turnam o lingura de ulei si incepem sa framantam. Asa cate un pic se pe mai toarne din uleiul ramas si se framanta bine in continuare. Cand aluatul este bine legat, punem la loc in recipient si mai lasam inca o ora de dospit.
3. Scoatem coca si intindem din ea o foaie de aproximativ 1 cm. grosime. Luam o forma (eu am facut modelele cu o canita mica de cafea) si apasam pe aluat bine cu ea, pana se formeaza cerculete. Indepartam aluatul ramas si modelam niste mingi din ele. Vor fi si ele bune la gatit. Toate gogosile facute se lasa aprox. inca 10 min. ca sa mai creasca putin.
4. In acest timp intr-o tigaie turnam uleiul pentru prajit si asteptam sa se incinga. In momentul cand uleiul este gata, punem cu grija gogosile , iar focul trebuie sa fie potrivit. Cand devin aurii, se intorc si pe cealalta parte. Trebuie tinute suficient timp, ca sa fie bine facute inauntru.
5. Ii scoatem pe un platou cu un servetel, ca sa absoarba uleiul in exces, si pudram aceste gogosi pufoase cu zaharul vanilat.
Va urez pofta buna la un desert al copilariei – gogosi pufoase!
joi, 23 iunie 2011
dreptul la locuinta pt rromi
Romii săraci din România nu au acces la locuinţe adecvate, din cauza sistemului juridic naţional şi a discriminărilor la care sunt supuşi din partea autorităţilor locale, susţin reprezentanţii Amnesty International.
Foto: Agerpres.
add
Dreptul la o locuinţă adecvată nu este recunoscut de legislaţia română - susţin reprezentanţii Amnesty International, care avertizează că această lacună îi afectează cel mai mult pe romi.
Organizaţia internaţională aminteşte că în ultimii ani comunităţi de romi din diferite oraşe ale ţării au fost evacuate forţat, încălcându-se procedura internaţională impusă în astfel de cazuri.
Mai mult, romii au fost mutaţi la periferiile oraşelor şi şi-au pierdut locurile de muncă, accesul la serviciile sociale şi la şcoală.
Reprezentanţii Amnesty International cer autorităţilor române să alinieze legislaţia internă la cea europeană în domeniu, prin modificarea corespunzătoare a Legii locuinţei.
Romii săraci din România nu au acces la locuinţe adecvate, din cauza sistemului juridic naţional şi a discriminărilor la care sunt supuşi din partea autorităţilor locale.
Este principala concluzie care reiese dintr-un raport dat publicităţii de Amnesty International.
Legea românească nu interzice evacuările forţate
Dispoziţiile care există în legislaţia naţională reglementează doar relaţia dintre chiriaşi şi proprietari, stipulând că un chiriaş poate fi evacuat doar cu o hotărâre judecătoarească.
Reprezentanţii ONG-urilor pentru drepturile omului au critica modul în care autorităţile locale din diferite oraşe ale ţării au gestionat evacuările forţate ale romilor şi solicită Guvernului României şi Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului schimbarea actualului cadru juridic românesc în materie de locuinţe.
"Aceste revizuiri ale legii trebuie să includă o prevedere legală care să interzică evacuările forţate şi un mini ghid care să explice modul în care se pot face aceste evacuări, în cazul în care se fac. De exemplu, acest mini ghid trebuie să conţină o definiţie a ceea ce înseamnă locuirea adecvată, care să meargă dincolo de aspectele fizice ale unei case, să includă interzicerea construirii de case în anumite locuri sau mutarea oamenilor în zone în care nu pot locui pentru că este periculos pentru sănătate şi, nu în ultimul rând, o revizuire a criteriilor prin care se pot accesa locuinţe sociale", a declarat Fotis Filippou, cercetător în Programul pentru Europa şi Asia Centrală, al Amnesty International.
Conform ultimelor statistici, în România trăiesc aproximativ 2 milioane de romi, ceea ce reprezintă aproximativ 10% din totalul populaţiei, iar trei sferturi dintre ei trăiesc în sărăcie.
Foto: Agerpres.
add
Dreptul la o locuinţă adecvată nu este recunoscut de legislaţia română - susţin reprezentanţii Amnesty International, care avertizează că această lacună îi afectează cel mai mult pe romi.
Organizaţia internaţională aminteşte că în ultimii ani comunităţi de romi din diferite oraşe ale ţării au fost evacuate forţat, încălcându-se procedura internaţională impusă în astfel de cazuri.
Mai mult, romii au fost mutaţi la periferiile oraşelor şi şi-au pierdut locurile de muncă, accesul la serviciile sociale şi la şcoală.
Reprezentanţii Amnesty International cer autorităţilor române să alinieze legislaţia internă la cea europeană în domeniu, prin modificarea corespunzătoare a Legii locuinţei.
Romii săraci din România nu au acces la locuinţe adecvate, din cauza sistemului juridic naţional şi a discriminărilor la care sunt supuşi din partea autorităţilor locale.
Este principala concluzie care reiese dintr-un raport dat publicităţii de Amnesty International.
Legea românească nu interzice evacuările forţate
Dispoziţiile care există în legislaţia naţională reglementează doar relaţia dintre chiriaşi şi proprietari, stipulând că un chiriaş poate fi evacuat doar cu o hotărâre judecătoarească.
Reprezentanţii ONG-urilor pentru drepturile omului au critica modul în care autorităţile locale din diferite oraşe ale ţării au gestionat evacuările forţate ale romilor şi solicită Guvernului României şi Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului schimbarea actualului cadru juridic românesc în materie de locuinţe.
"Aceste revizuiri ale legii trebuie să includă o prevedere legală care să interzică evacuările forţate şi un mini ghid care să explice modul în care se pot face aceste evacuări, în cazul în care se fac. De exemplu, acest mini ghid trebuie să conţină o definiţie a ceea ce înseamnă locuirea adecvată, care să meargă dincolo de aspectele fizice ale unei case, să includă interzicerea construirii de case în anumite locuri sau mutarea oamenilor în zone în care nu pot locui pentru că este periculos pentru sănătate şi, nu în ultimul rând, o revizuire a criteriilor prin care se pot accesa locuinţe sociale", a declarat Fotis Filippou, cercetător în Programul pentru Europa şi Asia Centrală, al Amnesty International.
Conform ultimelor statistici, în România trăiesc aproximativ 2 milioane de romi, ceea ce reprezintă aproximativ 10% din totalul populaţiei, iar trei sferturi dintre ei trăiesc în sărăcie.
marți, 21 iunie 2011
beduinii
Beduinii, "ţiganii" egiptenilor. Cum să trăieşti în deşert la 40 de grade
Autor: Ana Bâtcă
Trăiesc în deşert de generaţii şi refuză să se mute în oraşe. Cum este viaţa la peste 40 de grade Celsius şi ce-i ţine în pustiu? Beduinii, locuitorii deşertului, sunt "ţiganii" egiptenilor, după cum spun localnicii, care fac o paralelă între situaţia beduinilor din Egipt cu cea a romilor din România şi din alte ţări europene.
EGIPT
Beduini
EGIPT
Beduini
prevnext
1
Există mai multe triburi de beduini. Unii dintre ei au renunţat demult la viaţa nomadă şi locuiesc în oraşe, cum ar fi cei din Arabia Saudită. Alţii însă continuă să trăiască în deşert şi să-şi mute locuinţa în funcţie de nevoile de moment.
Beduinii din Egipt sunt nomazi şi refuză cu încăpăţânare să părăsească viaţa din pustiu. Nimeni nu poate spune cu exactitate câţi beduini sunt în deşerturile egiptene, însă estimările indică între 50.000 şi câteva sute de mii de persoane.
Nici măcar grija autorităţilor, care le-au construit blocuri speciale unde să se mute, nu a fost convingătoare. Frica lor cea mare este că, dacă se mută în oraşe, nu vor mai fi stăpâni peste pământurile lor.
Ca să le uşureze traiul, guvernul le-a dat maşini pe care le folosesc pentru a aduce alimente din oraşe şi pentru a face comerţ. Şcolile pe care statul le-a construit pentru ei nu s-au bucurat nici ele de succes: beduinii nu-şi dau copiii la şcoală şi îi educă în familie, în spiritul moralei musulmane proprii, după cum povestesc localnicii.
Viaţa la peste 40 de grade
Căldura din zilele toride din România nu este nici pe departe atât de puternică precum cea din deşertul din peninsula Sinai, unde temperaturile din timpul verii depăşesc frecvent 40 de grade celsius.
Cum rezistă oamenii la asemenea temperaturi? Îmbrăcaţi din cap până în picioare: bărbaţii în haine albe şi cu capul acoperit, iar femeile în negru, cu aproape toată faţa acoperită, în special din cauza furtunilor de nisip.
Din ce trăiesc beduinii
Trăiesc fără electricitate şi se culcă odată cu venirea nopţii. Locuinţele lor sunt un fel de corturi din palmieri acoperite cu piele de capră.
Îşi câştigă existenţa în mare parte din creşterea oilor, a caprelor şi a cămilelor. De altfel, cămilele sunt la mare preţ în ţările arabe, dar mai ales în deşert. Asta deoarece cămila este singurul animal care intuieşte unde se află apa în deşert, spun locuitorii din zonă.
În tradiţia beduinilor, un bărbat este cu atât mai bogat cu cât are mai multe cămile. Iar atunci când vine vremea de însurătoare, el îi oferă alesei sale un anumit număr de cămile. Datina veche spune că tinerii beduini nu au voie să se căsătorească decât cu femei beduine şi viceversa. Această tradiţie este atât de strictă, încât a fost motiv pentru multe crime, de-a lungul timpului. Din spusele localnicilor, ultima crimă din acest motiv a avut loc acum şapte ani, când o fată dintr-o familie de beduini a fost omorâtă de familia sa, din cauză că a fugit cu un băiat egiptean.
Totodată, o altă sursă de venituri pentru locuitorii deşertului este turismul. În colaborare cu egiptenii, ei participă la organizarea excursiilor în deşert (safari) şi confecţionează diferite obiecte-suvenir pe care le vând turiştilor.
Nu lipseşte însă nici aspectul discriminării. Chiar dacă există locuri de muncă în zonele locuite de beduini, angajatorii evită să-i ia la muncă. Există organizaţii nonguvernamentale care militează împotriva acestei discriminări şi anumite semnale pozitive au fost transmise beduinilor de noul guvern de după revoluţie.
Autor: Ana Bâtcă
Trăiesc în deşert de generaţii şi refuză să se mute în oraşe. Cum este viaţa la peste 40 de grade Celsius şi ce-i ţine în pustiu? Beduinii, locuitorii deşertului, sunt "ţiganii" egiptenilor, după cum spun localnicii, care fac o paralelă între situaţia beduinilor din Egipt cu cea a romilor din România şi din alte ţări europene.
EGIPT
Beduini
EGIPT
Beduini
prevnext
1
Există mai multe triburi de beduini. Unii dintre ei au renunţat demult la viaţa nomadă şi locuiesc în oraşe, cum ar fi cei din Arabia Saudită. Alţii însă continuă să trăiască în deşert şi să-şi mute locuinţa în funcţie de nevoile de moment.
Beduinii din Egipt sunt nomazi şi refuză cu încăpăţânare să părăsească viaţa din pustiu. Nimeni nu poate spune cu exactitate câţi beduini sunt în deşerturile egiptene, însă estimările indică între 50.000 şi câteva sute de mii de persoane.
Nici măcar grija autorităţilor, care le-au construit blocuri speciale unde să se mute, nu a fost convingătoare. Frica lor cea mare este că, dacă se mută în oraşe, nu vor mai fi stăpâni peste pământurile lor.
Ca să le uşureze traiul, guvernul le-a dat maşini pe care le folosesc pentru a aduce alimente din oraşe şi pentru a face comerţ. Şcolile pe care statul le-a construit pentru ei nu s-au bucurat nici ele de succes: beduinii nu-şi dau copiii la şcoală şi îi educă în familie, în spiritul moralei musulmane proprii, după cum povestesc localnicii.
Viaţa la peste 40 de grade
Căldura din zilele toride din România nu este nici pe departe atât de puternică precum cea din deşertul din peninsula Sinai, unde temperaturile din timpul verii depăşesc frecvent 40 de grade celsius.
Cum rezistă oamenii la asemenea temperaturi? Îmbrăcaţi din cap până în picioare: bărbaţii în haine albe şi cu capul acoperit, iar femeile în negru, cu aproape toată faţa acoperită, în special din cauza furtunilor de nisip.
Din ce trăiesc beduinii
Trăiesc fără electricitate şi se culcă odată cu venirea nopţii. Locuinţele lor sunt un fel de corturi din palmieri acoperite cu piele de capră.
Îşi câştigă existenţa în mare parte din creşterea oilor, a caprelor şi a cămilelor. De altfel, cămilele sunt la mare preţ în ţările arabe, dar mai ales în deşert. Asta deoarece cămila este singurul animal care intuieşte unde se află apa în deşert, spun locuitorii din zonă.
În tradiţia beduinilor, un bărbat este cu atât mai bogat cu cât are mai multe cămile. Iar atunci când vine vremea de însurătoare, el îi oferă alesei sale un anumit număr de cămile. Datina veche spune că tinerii beduini nu au voie să se căsătorească decât cu femei beduine şi viceversa. Această tradiţie este atât de strictă, încât a fost motiv pentru multe crime, de-a lungul timpului. Din spusele localnicilor, ultima crimă din acest motiv a avut loc acum şapte ani, când o fată dintr-o familie de beduini a fost omorâtă de familia sa, din cauză că a fugit cu un băiat egiptean.
Totodată, o altă sursă de venituri pentru locuitorii deşertului este turismul. În colaborare cu egiptenii, ei participă la organizarea excursiilor în deşert (safari) şi confecţionează diferite obiecte-suvenir pe care le vând turiştilor.
Nu lipseşte însă nici aspectul discriminării. Chiar dacă există locuri de muncă în zonele locuite de beduini, angajatorii evită să-i ia la muncă. Există organizaţii nonguvernamentale care militează împotriva acestei discriminări şi anumite semnale pozitive au fost transmise beduinilor de noul guvern de după revoluţie.
luni, 20 iunie 2011
rromi si declaratia de identitate
Unii romi nu au de gând să-şi recunoască etnia nici la recensământul din toamna acestui an, arată o cercetare sociologică realizată în cinci localităţi din România.
Romilor le lipseşte mândria etnică: îşi ascund, din diferite motive, etnia la recensământ. Neasumarea etniei rome a devenit un fenomen atât de amplu încât s-a ajuns ca în România să fie înregistraţi oficial de peste două ori mai puţini romi (535.140) decât sunt în realitate (1,1 milioane), aşa cum reiese din datele culese de adevarul.ro.
Pe Aceeaşi Temă
De ce nu-şi declară romii etnia
REPORTAJ MULTIMEDIA Dilema ţigănească: ne recunoaştem etnia în 2011?
Ilie Dincă: "În România sunt 2.000.000 de romi"
·tplString=bbtcontentdetailmo_related_media_ima
iPad EXLUSIV De ce e crucial ca romii să-şi declare etnia
FOTO Copiii ferentarişti: între cornul de la şcoală şi mascaţi
De ce (nu) îşi declară romii etnia? adevarul.ro va prezintă, în exclusivitate, câteva convingeri ale unor etnici romi.
"Dacă un rom se declară rom la recensământ, automat i s-au închis toate uşile posibile de peste tot. De peste tot: spital, şcoală, asistenţă socială, absolut tot. Şi atuncea omul, chiar dacă-i negru ca tuciul, preferă să se declare că este de altă naţionalitate - român, ungur, mai ştiu eu ce... şi neamţ - dar să nu fie de etnie romă", spune o femeie romă din Petroşani.
Precizare: Datele prezentate în acest articol sunt luate dintr-o cercetare desfăşurată de Romani CRISS (Centrul Romilor pentru Intervenţie Socială şi Studii) în perioada martie-aprilie 2011. Cercetarea a fost de tip calitativ și s-a întemeiat pe metoda focus-grupului. În total, au fost realizate 7 focus-grupuri în 5 localități: Babadag (Tulcea), Botoșani (Botoşani), Homorod (Braşov), Sfântu Gheorghe (Covasna) și Petroșani (Hunedoara). În perioada următoare, se intenționează realizarea altor două focus-grupuri în judeţul Ilfov. Cercetarea s-a realizat cu sprijin financiar din partea Ambasadei Regatului Ţărilor de Jos.
1. Identitate de graniţă: confuzia etnică
În localitatea Babadag (jud.Tulcea), etnia este determinată de religie. Romii de aici, numiţi „horahane" pentru că sunt de confesiune musulmană, se consideră că aparţin mai degrabă minorităţii turce. Iată ce spune un bărbat de etnie romă din Babadag: "Turci, turci. Aşa zicem noi când vine să ne ia".
Romii din Babadag fac totuşi o distincţie între neamul lor şi etnia turcă. Despre ei înşişi spun că sunt, simplu, turci, în timp ce pe turci îi numesc "turci-turci". Iată alt dialog:
- Când vă întâlniţi cu romi care nu sunt horahane vă înţelegeţi?
- A, nu, nu, cu ăia nu. Mai rar aşa, mai rar câte ceva, dar nu toată... toate vorbele, nu.
- Cu turcii vă înţelegeţi mai bine?
- Ăştia turci-turci care este şi cu noi, limba se potriveşte.
2. Taxa pe cimitir
O parte dintre romii din Babadag aveau impresia că dacă se declară romi li se vor cere bani pentru cimitir. Cum au ajuns romii să creadă asta? Primăria a reabilitat cimitirul ortodox din localitate, dar nu a mai avut fonduri şi pentru cel musulman. Aşa că cimitirul mozaic a fost reparat prin contribuţia unor familii horahane de etnie musulmană.
3."Oare nu-mi pregăteşte ceva?"
Tentaţia de a ascunde etnia apare, în alte cazuri, atunci când romii nu înţeleg pentru ce le sunt cerute datele, sau, mai ales, atunci când se tem că poate vor păţi ceva.
"De ce îl interesează pe el de ce naţionalitate sunt eu? Nu sunt tot om ca el? Ce vrea să ştie? Oare nu-mi pregăteşte ceva?", a spus un bărbat din Petroşani.
"Am înţeles că pe buletin acuma scrie rom. Da, rom... Buletin care a fost eliberat anul ăsta. Scrie acolo rom, etnie: rom", se teme o femeie din Botoşani, în timp ce o altă femei de etnie romă, din Babadag, se întreabă "Unde mă duce? La poliţie, miliţie. Sau cere bani, cine ştie ce o să-mi facă".
Unii romi poartă cu ei frica deportării. Este cazul unui bărbat din Petroşani, care a spus că "există şi o teamă, cel puţin din ce mi-a povestit Papu (bunicul), chestia cu Bugul, care încet - încet ar trebui să dispară din temerile noastre. Vezi, nu mai zice că eşti ţigan, că te duc ăştia la Bug, nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla".
În al Doilea Război Mondial, romii au căzut victimele politicii naziste de epurare etnică în toată Europa. În România, în 1942, regimul Antonescu a deportat aproximativ 25.000 de etnici romi în Transnistria. Bug este un râu din Transnistria care se varsă în Nipru.
4. Atenţie, se închid uşile!
Alţi etnici romi vorbesc de discriminare, cum e cazul unei femei din Petroşani:
"Dacă un rom se declară rom la recensământ, automat i s-au închis toate uşile posibile de peste tot. De peste tot: spital, şcoală, asistenţă socială, absolut tot. Şi atuncea omul, chiar dacă-i negru ca tuciul, preferă să se declare că este de altă naţionalitate - român, ungur, mai ştiu eu ce... şi neamţ - dar să nu fie de etnie romă".
"Nu ne declarăm romi ca s-avem intrare la un loc de muncă. Cum e soţul meu: lucra pe un şantier, acuma s-o desfiinţat, nu mai găseşte loc de muncă", a spus o altă femeie, din Botoşani. "Da, când spui cuvântul rom, deja apare fraudă, orice, orice răutate. Când spui rom, deja se gândeşte lumea la rău; la bine, niciodată", adaugă ea.
Eticheta negativă pusă tuturor membrilor etniei rome a fost semnalată şi în relaţia cu primăria din Babadag: "dacă-i vorba de romi, nu te bagă nimeni în seamă", şi "pe machidoni, pe turci, pe toţi îi respectă. Pe noi, nu".
Într-un sondaj naţional realizat în 2009 de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminarii, 72% dintre români au spus că romii încalcă legile, 48% - că sunt o ruşine pentru România, 45% că se tem de ei când îi văd pe stradă, iar 20% cred că ar trebui să le fie interzis accesul în anumite magazine şi localuri.
5. "O să educăm copiii să nu mai intre în catalogarea de romi"
Experienţele negative ale părinţilor sunt un motiv suficient de puternic astfel încât alţi romi să-şi ascundă etnia.
"Acuma am un băieţel... clasa a VII-a. Începând de la grădiniţă, n-am vrut să îl integrez nici într-o... nicăieri unde are legătură cu romii, ca să nu fie şi el catalogat mai încolo la fel exact rom....", spune o mamă din Botoşani.
"O să educăm copiii aşa fel cât mai bine deci să nu mai intre în catalogarea de romi ca ei să nu mai trăiască ceea ce am trăit noi", a spus alta.
Iată ce face o mamă de etnie romă din acelaşi municipiu:
- "Deci copilul meu: diriginta nu l-o ştiut că este copil de rom până la prima şedinţă (...) în casă cu dânsul nu vorbesc ţigăneşte, vorbesc româneşte pentru a nu-i strica accentul (...) Deci copilul meu nu a fost catalogat ca rom, deocamdată. Deci l-am ferit. Și diriginta e mulţumită, şi, când mă vede, râde, pentru că nu crede că ... e copilul meu.
-Şi copilul tău ştie ce primeşte? Nu o să râdă comunitatea de el?
-Dar nu mă deranjează. Pentru că eu prea multe am trecut şi nu vreau să mai treacă şi el. Ce mi-o adus numele? Nu mi-o adus nimic... Şi-mi pare bine pentru copilul meu, pentru că copilul meu va ajunge mare, chiar dacă n-am ajuns eu.
-Şi crezi că nu o să mai fie numit ţigan?
-Nu ştiu. Nu cred, că dacă merge singur pe stradă şi intră undeva, nu".
Familia mixtă, o necunoscută
Sociologul Romani CRISS, Marius Wamsiedel, a spus că familiile mixte sunt o realitate pe care recensământul etnic din România o ignoră. Ce etnie are un copil cu mamă româncă şi tată de etnie romă, se întreabă el? Soluţia, spune Wamsiedel, e introducerea la recensământ a posibilităţii declarării apartenenţei la două etnii. Decizia aparţine Institutului Naţional de Statistică.
Potrivit sociologului, în alte cazuri, romii se identifică mai mult cu neamul decât cu etnia. În acest sens, Institutul Naţional de Statistică a aceptat codarea neamurilor la recensământ: dacă un rom se va declara căldărar sau ursar, rudar, vătraş, etc, el va fi contabilizat ca rom. Este un pas înainte pe care-l face România.
Nu-şi cunosc drepturile
Majoritatea participanţilor nu ştie avantajele asumării etniei rome, a remarcat Romani Criss.
Un asemenea avantaj e înfiinţarea posturilor de mediator sanitar sau şcolar. E nevoie de minimum 550 de romi într-o localitate ca acea localitate să beneficieze de un mediator sanitar pentru romi. Utilizarea limbii romani în administraţia locală, acolo unde romii reprezintă minimum 20% din populaţia localităţii, este un alt avantaj direct al declarării etniei. Un avantaj indirect e posibilitatea de a atrage programe şi proiecte adresate minorităţii rome din localitate.
"Afirmarea etniei este corelată cu încrederea pe care romii o au în autorităţile locale", a spus Wamsiedel.
Cum a evoluat numărul etnicilor romi din România, 1930 - 2002:
De ce nu-şi declară romii etnia: adevarul.ro vă prezintă rezultatul unei cercetări jurnalistice realizate la nivel naţional. "adevarul.ro" a vorbit cu actuali şi foşti experţi pe romi din Prefecturile României şi a aflat că, de fapt, numărul romilor este de minimum două ori mai mare, adică peste 1 milion.
Romilor le lipseşte mândria etnică: îşi ascund, din diferite motive, etnia la recensământ. Neasumarea etniei rome a devenit un fenomen atât de amplu încât s-a ajuns ca în România să fie înregistraţi oficial de peste două ori mai puţini romi (535.140) decât sunt în realitate (1,1 milioane), aşa cum reiese din datele culese de adevarul.ro.
Pe Aceeaşi Temă
De ce nu-şi declară romii etnia
REPORTAJ MULTIMEDIA Dilema ţigănească: ne recunoaştem etnia în 2011?
Ilie Dincă: "În România sunt 2.000.000 de romi"
·tplString=bbtcontentdetailmo_related_media_ima
iPad EXLUSIV De ce e crucial ca romii să-şi declare etnia
FOTO Copiii ferentarişti: între cornul de la şcoală şi mascaţi
De ce (nu) îşi declară romii etnia? adevarul.ro va prezintă, în exclusivitate, câteva convingeri ale unor etnici romi.
"Dacă un rom se declară rom la recensământ, automat i s-au închis toate uşile posibile de peste tot. De peste tot: spital, şcoală, asistenţă socială, absolut tot. Şi atuncea omul, chiar dacă-i negru ca tuciul, preferă să se declare că este de altă naţionalitate - român, ungur, mai ştiu eu ce... şi neamţ - dar să nu fie de etnie romă", spune o femeie romă din Petroşani.
Precizare: Datele prezentate în acest articol sunt luate dintr-o cercetare desfăşurată de Romani CRISS (Centrul Romilor pentru Intervenţie Socială şi Studii) în perioada martie-aprilie 2011. Cercetarea a fost de tip calitativ și s-a întemeiat pe metoda focus-grupului. În total, au fost realizate 7 focus-grupuri în 5 localități: Babadag (Tulcea), Botoșani (Botoşani), Homorod (Braşov), Sfântu Gheorghe (Covasna) și Petroșani (Hunedoara). În perioada următoare, se intenționează realizarea altor două focus-grupuri în judeţul Ilfov. Cercetarea s-a realizat cu sprijin financiar din partea Ambasadei Regatului Ţărilor de Jos.
1. Identitate de graniţă: confuzia etnică
În localitatea Babadag (jud.Tulcea), etnia este determinată de religie. Romii de aici, numiţi „horahane" pentru că sunt de confesiune musulmană, se consideră că aparţin mai degrabă minorităţii turce. Iată ce spune un bărbat de etnie romă din Babadag: "Turci, turci. Aşa zicem noi când vine să ne ia".
Romii din Babadag fac totuşi o distincţie între neamul lor şi etnia turcă. Despre ei înşişi spun că sunt, simplu, turci, în timp ce pe turci îi numesc "turci-turci". Iată alt dialog:
- Când vă întâlniţi cu romi care nu sunt horahane vă înţelegeţi?
- A, nu, nu, cu ăia nu. Mai rar aşa, mai rar câte ceva, dar nu toată... toate vorbele, nu.
- Cu turcii vă înţelegeţi mai bine?
- Ăştia turci-turci care este şi cu noi, limba se potriveşte.
2. Taxa pe cimitir
O parte dintre romii din Babadag aveau impresia că dacă se declară romi li se vor cere bani pentru cimitir. Cum au ajuns romii să creadă asta? Primăria a reabilitat cimitirul ortodox din localitate, dar nu a mai avut fonduri şi pentru cel musulman. Aşa că cimitirul mozaic a fost reparat prin contribuţia unor familii horahane de etnie musulmană.
3."Oare nu-mi pregăteşte ceva?"
Tentaţia de a ascunde etnia apare, în alte cazuri, atunci când romii nu înţeleg pentru ce le sunt cerute datele, sau, mai ales, atunci când se tem că poate vor păţi ceva.
"De ce îl interesează pe el de ce naţionalitate sunt eu? Nu sunt tot om ca el? Ce vrea să ştie? Oare nu-mi pregăteşte ceva?", a spus un bărbat din Petroşani.
"Am înţeles că pe buletin acuma scrie rom. Da, rom... Buletin care a fost eliberat anul ăsta. Scrie acolo rom, etnie: rom", se teme o femeie din Botoşani, în timp ce o altă femei de etnie romă, din Babadag, se întreabă "Unde mă duce? La poliţie, miliţie. Sau cere bani, cine ştie ce o să-mi facă".
Unii romi poartă cu ei frica deportării. Este cazul unui bărbat din Petroşani, care a spus că "există şi o teamă, cel puţin din ce mi-a povestit Papu (bunicul), chestia cu Bugul, care încet - încet ar trebui să dispară din temerile noastre. Vezi, nu mai zice că eşti ţigan, că te duc ăştia la Bug, nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla".
În al Doilea Război Mondial, romii au căzut victimele politicii naziste de epurare etnică în toată Europa. În România, în 1942, regimul Antonescu a deportat aproximativ 25.000 de etnici romi în Transnistria. Bug este un râu din Transnistria care se varsă în Nipru.
4. Atenţie, se închid uşile!
Alţi etnici romi vorbesc de discriminare, cum e cazul unei femei din Petroşani:
"Dacă un rom se declară rom la recensământ, automat i s-au închis toate uşile posibile de peste tot. De peste tot: spital, şcoală, asistenţă socială, absolut tot. Şi atuncea omul, chiar dacă-i negru ca tuciul, preferă să se declare că este de altă naţionalitate - român, ungur, mai ştiu eu ce... şi neamţ - dar să nu fie de etnie romă".
"Nu ne declarăm romi ca s-avem intrare la un loc de muncă. Cum e soţul meu: lucra pe un şantier, acuma s-o desfiinţat, nu mai găseşte loc de muncă", a spus o altă femeie, din Botoşani. "Da, când spui cuvântul rom, deja apare fraudă, orice, orice răutate. Când spui rom, deja se gândeşte lumea la rău; la bine, niciodată", adaugă ea.
Eticheta negativă pusă tuturor membrilor etniei rome a fost semnalată şi în relaţia cu primăria din Babadag: "dacă-i vorba de romi, nu te bagă nimeni în seamă", şi "pe machidoni, pe turci, pe toţi îi respectă. Pe noi, nu".
Într-un sondaj naţional realizat în 2009 de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminarii, 72% dintre români au spus că romii încalcă legile, 48% - că sunt o ruşine pentru România, 45% că se tem de ei când îi văd pe stradă, iar 20% cred că ar trebui să le fie interzis accesul în anumite magazine şi localuri.
5. "O să educăm copiii să nu mai intre în catalogarea de romi"
Experienţele negative ale părinţilor sunt un motiv suficient de puternic astfel încât alţi romi să-şi ascundă etnia.
"Acuma am un băieţel... clasa a VII-a. Începând de la grădiniţă, n-am vrut să îl integrez nici într-o... nicăieri unde are legătură cu romii, ca să nu fie şi el catalogat mai încolo la fel exact rom....", spune o mamă din Botoşani.
"O să educăm copiii aşa fel cât mai bine deci să nu mai intre în catalogarea de romi ca ei să nu mai trăiască ceea ce am trăit noi", a spus alta.
Iată ce face o mamă de etnie romă din acelaşi municipiu:
- "Deci copilul meu: diriginta nu l-o ştiut că este copil de rom până la prima şedinţă (...) în casă cu dânsul nu vorbesc ţigăneşte, vorbesc româneşte pentru a nu-i strica accentul (...) Deci copilul meu nu a fost catalogat ca rom, deocamdată. Deci l-am ferit. Și diriginta e mulţumită, şi, când mă vede, râde, pentru că nu crede că ... e copilul meu.
-Şi copilul tău ştie ce primeşte? Nu o să râdă comunitatea de el?
-Dar nu mă deranjează. Pentru că eu prea multe am trecut şi nu vreau să mai treacă şi el. Ce mi-o adus numele? Nu mi-o adus nimic... Şi-mi pare bine pentru copilul meu, pentru că copilul meu va ajunge mare, chiar dacă n-am ajuns eu.
-Şi crezi că nu o să mai fie numit ţigan?
-Nu ştiu. Nu cred, că dacă merge singur pe stradă şi intră undeva, nu".
Familia mixtă, o necunoscută
Sociologul Romani CRISS, Marius Wamsiedel, a spus că familiile mixte sunt o realitate pe care recensământul etnic din România o ignoră. Ce etnie are un copil cu mamă româncă şi tată de etnie romă, se întreabă el? Soluţia, spune Wamsiedel, e introducerea la recensământ a posibilităţii declarării apartenenţei la două etnii. Decizia aparţine Institutului Naţional de Statistică.
Potrivit sociologului, în alte cazuri, romii se identifică mai mult cu neamul decât cu etnia. În acest sens, Institutul Naţional de Statistică a aceptat codarea neamurilor la recensământ: dacă un rom se va declara căldărar sau ursar, rudar, vătraş, etc, el va fi contabilizat ca rom. Este un pas înainte pe care-l face România.
Nu-şi cunosc drepturile
Majoritatea participanţilor nu ştie avantajele asumării etniei rome, a remarcat Romani Criss.
Un asemenea avantaj e înfiinţarea posturilor de mediator sanitar sau şcolar. E nevoie de minimum 550 de romi într-o localitate ca acea localitate să beneficieze de un mediator sanitar pentru romi. Utilizarea limbii romani în administraţia locală, acolo unde romii reprezintă minimum 20% din populaţia localităţii, este un alt avantaj direct al declarării etniei. Un avantaj indirect e posibilitatea de a atrage programe şi proiecte adresate minorităţii rome din localitate.
"Afirmarea etniei este corelată cu încrederea pe care romii o au în autorităţile locale", a spus Wamsiedel.
Cum a evoluat numărul etnicilor romi din România, 1930 - 2002:
De ce nu-şi declară romii etnia: adevarul.ro vă prezintă rezultatul unei cercetări jurnalistice realizate la nivel naţional. "adevarul.ro" a vorbit cu actuali şi foşti experţi pe romi din Prefecturile României şi a aflat că, de fapt, numărul romilor este de minimum două ori mai mare, adică peste 1 milion.
traducere wg
Traducere din Franceză în Română
Zece zile între fidelitatea acest concert comemorative de la Saint-Joseph (USJ) şi moartea lui Walid Gholmieh maestrului, care a avut loc în seara zilei de 07 iunie Iubitorii de muzică Tribute, dirijori şi Orchestra Filarmonicii din Liban aceste locuri devenit un adevărat templu al culturii, prin munca grea şi determinarea. Omul este plecat, dar amintirea lui rămâne, instituţiile care le-a pus pe calea ferată şi muzică. Într-un devotament absolut, asculta aceasta muzica, muzica lui, moştenirea sa cea mai intima ...
Flori albe împodobesc altar. În centrul navei centrale, un poster mare lipsă, bagheta în mână, cu vedere la public şi muzicieni. Biserica aprins, sweltering căldură ca un cuptor la începutul verii anului nesigur, plin de oameni.
O atmosferă de gravitate şi solemnitate predomină, o atmosferă care nu are nimic de-a face cu concerte anterioare. În meniul, un program dedicat exclusiv operelor muzicale de Walid Gholmieh. Ne-ar fi dorit acest lucru să se întâmple în timpul vieţii sale. Dar, oricum, este o altă oportunitate de a afla mai multe despre muzicianul şi nu numai conductor energetic şi administrator capabil. Ia act, măsurile şi tăcerile vorbesc de o fiinţă care şi-a dedicat el însuşi trupul şi sufletul în lumea muzicii, atât de Vest şi de Est.
Prim plan, o mulţime de prieteni, mai ales sotia sa, Elham, cufundat în întuneric.
Un moment de reculegere în memoria maestrului şi imnul naţional libanez înainte de acorduri prima circulaţie treia tumultuoasă a Simfonia a 6 Al-Fajr (Dawn), condus de Harout Fazlian opus. Două mişcări (Allegro şi Adagio), pentru a traduce imagini sclipitoare de sunet oriental a Gholmieh muzicale. Mesajul de speranţă şi puterea de a prezenta muzica este adesea ton sarmos si luminoase, cu cavalcades musculare, rotunjită la levantine, de lentoarea cu o caravană care are totul, de la o plimbare într-un soare opresive, cu izbucniri imprevizibile, de viaţă şi de respiraţie Soul Train, dinamism evident. Un lucru exuberant că punctele aproape violent prima lumină. O lucrare care vorbeşte de bucurie, culori, apariţia în viitor de o margine interioară care nimeni nu poate tăcere.
Publicaţi simfonie a doua ("N4", numit "Ashahid" - Sf.), sub conducerea Czepiel Wojiech care se naşte în fiecare emoţie sub control de lumina, umbre si cele mai fine nuante . Din nou, doua miscari: a doua şi a treia, dedicată contemplare, puritatea si libertatea, valori excepţionale profund respectate de către Gholmieh târziu (fiind în acelaşi timp conştienţi de orice preţ), a avut un sentiment de munca grea, sofisticare, independenţa şi elevaţie.
Cu primul râgâială unei linii fagot acoperite cu o afectiune speciala si o viata secreta, dar credinţa lui în inalienabile triumfătoare valuri snap corzi. Un flux de barbotare, alternativ agitat sau calm, pentru siruri de caractere în pergamente s'architecturent de tifon translucide şi ştampila evaziv pentru o melodie de multe ori vehement. O melodie care aspiră la pace, împlinire, auto-control, armonii mai transparent.
În cele din urmă, un conducător filarmonică de la birou pentru a interpreta acest dans scurt, dar vioi pentru doi îndrăgostiţi, initial concepute pentru un spectacol de Caracalla. O orchestră fără o baghetă, ca şi cum pentru a permite spiritul Gholmieh ghidul de acest pas de deux. Două fiinţe locuite de pasiunea lor, păzită de ceea ce uneşte, fără remiterea, reglementate de tranzit de o inima bate ... Dialogul dintre cei doi iubiţi care intersectează aceste note de încadrare, un senzual si lumina "orientalité." Cu un şir de leagănă între sunete xilofon şi sarcini de percuţie, cu un subtil "daf" pentru ritmurile soare, aceste fluxuri de cristal "qanoun" şi plângerea imperceptibil, dar cărnos "Oud".
Long, ovaţii lung, cald atunci când publicul şi iubitorii de muzică, se uitau la portret de Gholmieh suspendat în naos, facand un ultim omagiu o muzica brusc gât legat de durere şi tristeţe, ei (re) descoperi. Cu plăcere.
Moment de emoţie intensă cu acesti cincizeci de minute de muzică, un tribut adus mai mult decât asemănarea cu concerte de muzică de cameră scurt, marţi seara, de la Conservatorul Naţional de Muzică de la Abu amfiteatru Khater (USJ) în cazul în care Gholmieh maestru, în ciuda multitudinii de atribuţiilor sale, fără nici un defect, a fost mereu prezent ...
Zece zile între fidelitatea acest concert comemorative de la Saint-Joseph (USJ) şi moartea lui Walid Gholmieh maestrului, care a avut loc în seara zilei de 07 iunie Iubitorii de muzică Tribute, dirijori şi Orchestra Filarmonicii din Liban aceste locuri devenit un adevărat templu al culturii, prin munca grea şi determinarea. Omul este plecat, dar amintirea lui rămâne, instituţiile care le-a pus pe calea ferată şi muzică. Într-un devotament absolut, asculta aceasta muzica, muzica lui, moştenirea sa cea mai intima ...
Flori albe împodobesc altar. În centrul navei centrale, un poster mare lipsă, bagheta în mână, cu vedere la public şi muzicieni. Biserica aprins, sweltering căldură ca un cuptor la începutul verii anului nesigur, plin de oameni.
O atmosferă de gravitate şi solemnitate predomină, o atmosferă care nu are nimic de-a face cu concerte anterioare. În meniul, un program dedicat exclusiv operelor muzicale de Walid Gholmieh. Ne-ar fi dorit acest lucru să se întâmple în timpul vieţii sale. Dar, oricum, este o altă oportunitate de a afla mai multe despre muzicianul şi nu numai conductor energetic şi administrator capabil. Ia act, măsurile şi tăcerile vorbesc de o fiinţă care şi-a dedicat el însuşi trupul şi sufletul în lumea muzicii, atât de Vest şi de Est.
Prim plan, o mulţime de prieteni, mai ales sotia sa, Elham, cufundat în întuneric.
Un moment de reculegere în memoria maestrului şi imnul naţional libanez înainte de acorduri prima circulaţie treia tumultuoasă a Simfonia a 6 Al-Fajr (Dawn), condus de Harout Fazlian opus. Două mişcări (Allegro şi Adagio), pentru a traduce imagini sclipitoare de sunet oriental a Gholmieh muzicale. Mesajul de speranţă şi puterea de a prezenta muzica este adesea ton sarmos si luminoase, cu cavalcades musculare, rotunjită la levantine, de lentoarea cu o caravană care are totul, de la o plimbare într-un soare opresive, cu izbucniri imprevizibile, de viaţă şi de respiraţie Soul Train, dinamism evident. Un lucru exuberant că punctele aproape violent prima lumină. O lucrare care vorbeşte de bucurie, culori, apariţia în viitor de o margine interioară care nimeni nu poate tăcere.
Publicaţi simfonie a doua ("N4", numit "Ashahid" - Sf.), sub conducerea Czepiel Wojiech care se naşte în fiecare emoţie sub control de lumina, umbre si cele mai fine nuante . Din nou, doua miscari: a doua şi a treia, dedicată contemplare, puritatea si libertatea, valori excepţionale profund respectate de către Gholmieh târziu (fiind în acelaşi timp conştienţi de orice preţ), a avut un sentiment de munca grea, sofisticare, independenţa şi elevaţie.
Cu primul râgâială unei linii fagot acoperite cu o afectiune speciala si o viata secreta, dar credinţa lui în inalienabile triumfătoare valuri snap corzi. Un flux de barbotare, alternativ agitat sau calm, pentru siruri de caractere în pergamente s'architecturent de tifon translucide şi ştampila evaziv pentru o melodie de multe ori vehement. O melodie care aspiră la pace, împlinire, auto-control, armonii mai transparent.
În cele din urmă, un conducător filarmonică de la birou pentru a interpreta acest dans scurt, dar vioi pentru doi îndrăgostiţi, initial concepute pentru un spectacol de Caracalla. O orchestră fără o baghetă, ca şi cum pentru a permite spiritul Gholmieh ghidul de acest pas de deux. Două fiinţe locuite de pasiunea lor, păzită de ceea ce uneşte, fără remiterea, reglementate de tranzit de o inima bate ... Dialogul dintre cei doi iubiţi care intersectează aceste note de încadrare, un senzual si lumina "orientalité." Cu un şir de leagănă între sunete xilofon şi sarcini de percuţie, cu un subtil "daf" pentru ritmurile soare, aceste fluxuri de cristal "qanoun" şi plângerea imperceptibil, dar cărnos "Oud".
Long, ovaţii lung, cald atunci când publicul şi iubitorii de muzică, se uitau la portret de Gholmieh suspendat în naos, facand un ultim omagiu o muzica brusc gât legat de durere şi tristeţe, ei (re) descoperi. Cu plăcere.
Moment de emoţie intensă cu acesti cincizeci de minute de muzică, un tribut adus mai mult decât asemănarea cu concerte de muzică de cameră scurt, marţi seara, de la Conservatorul Naţional de Muzică de la Abu amfiteatru Khater (USJ) în cazul în care Gholmieh maestru, în ciuda multitudinii de atribuţiilor sale, fără nici un defect, a fost mereu prezent ...
w.g.
Fidélité Dix jours entre ce concert commémoratif à l’église Saint-Joseph (USJ) et la mort du maestro Walid Gholmieh, survenue au soir du 7 juin. Hommage des mélomanes, des chefs d’orchestre et de l’Orchestre philharmonique libanais en ces mêmes lieux, devenus un véritable temple de la culture grâce à son travail acharné et sa détermination. L’homme est parti, mais restent son souvenir, les institutions qu’il a mises sur rail et sa musique. Dans un recueillement absolu, on écoute cette musique, sa musique, son legs le plus intime...
Des fleurs blanches ornent l’autel. Au cœur de la nef centrale, un grand poster du disparu, baguette en main, surplombe public et musiciens. L’église illuminée, étouffante de chaleur, comme une étuve en cet indécis début d’été, grouille de monde.
Une atmosphère de gravité et de solennité domine, une atmosphère qui n’a rien à voir avec les concerts précédents. Au menu, un programme exclusivement consacré aux œuvres musicales de Walid Gholmieh. On aurait aimé que cela se passe de son vivant. Mais de toute façon, c’est une occasion de plus pour mieux découvrir le musicien et non seulement l’énergique chef d’orchestre et l’habile administrateur. Les notes, les mesures et les silences parlent d’un être qui s’est voué corps et âme au monde de la musique, aussi bien occidentale qu’orientale.
Aux premiers rangs, une foule d’amis, et surtout son épouse Elham, plongée dans le noir.
Un moment de silence en souvenir du maestro et l’hymne national libanais précèdent les premiers accords tumultueux du troisième mouvement de la Symphonie n 6 Al-Fajr (L’aube), opus conduit par Harout Fazlian. Deux mouvements (allegro et adagio) pour traduire les chatoyantes images sonores orientales de l’univers musical de Gholmieh. Message d’espoir et de force est cette musique aux tonalités souvent drues et vives, aux cavalcades musclées, aux rondeurs levantines, aux lenteurs d’une caravane qui a tout d’une marche accablante sous un soleil de plomb, aux jaillissements imprévisibles, au souffle boute-en-train, au dynamisme évident. Une œuvre exubérante qui pointe presque avec violence les premières lueurs. Une œuvre qui parle de joie, de couleurs, de futur, d’émergence, d’un chant interne que nul ne saurait bâillonner.
Place à la seconde symphonie (« n4 », dite « Ashahid » – Le Martyr) placée sous la houlette de Wojiech Czepiel qui en dégage, en toute émotion maîtrisée, la part de lumière, les zones d’ombre et les nuances les plus fines. Là aussi deux mouvements : les deuxième et troisième, dédiés à la contemplation, la pureté et la liberté, valeurs exceptionnelles profondément respectées par feu Gholmieh (tout en n’ignorant rien du prix à payer), lui qui avait le sens du labeur, du raffinement, de l’indépendance et de l’élévation.
Avec les premières éructations d’un basson aux gammes enrobées d’une tendresse particulière et d’une vie secrète, mais inaliénable dans sa foi triomphante, s’enclenchent les déferlements des cordes. Un flot bouillonnant, tour à tour agité ou serein, pour des cordes qui s’architecturent en volutes d’une gaze translucide et insaisissable pour une mélodie au timbre souvent véhément. Une mélodie qui aspire à la paix, à l’épanouissement, à la maîtrise de soi, à la plus transparente des harmonies.
Pour conclure, un philharmonique sans chef au pupitre pour interpréter cette brève mais sémillante Danse pour deux amants, initialement conçue pour un spectacle de Caracalla. Un orchestre sans baguette, comme pour laisser l’esprit de Gholmieh guider ce pas de deux. Deux êtres habités par leur passion, gardés par ce qui unit sans rémission, régis par les transes d’un cœur battant... Dialogue entre deux amants que ces notes entrecroisées, bondissantes, d’une sensuelle et légère « orientalité ». Avec un chapelet de sons ondoyants entre xylophone et charge de percussions dont ce subtil « daf » aux cadences ensoleillées, ces cristallines coulées de « qanoun » et cette imperceptible mais charnue plainte du « oud ».
Longue, très longue et chaleureuse ovation où public et mélomanes, les yeux rivés sur le portrait de Gholmieh suspendu dans la nef centrale, rendent un ultime hommage à une musique que brusquement, la gorge nouée par le deuil et la tristesse, ils (re)découvrent. Avec plaisir.
Moment d’intense émotion avec ces cinquante minutes de musique, un hommage de plus que cette similarité avec la brièveté des concerts de musique de chambre du mardi soir du Conservatoire national supérieur de musique à l’amphithéâtre Abou Khater (USJ) où maestro Gholmieh, malgré la multiplicité de ses tâches, sans défection aucune, était toujours présent...
Des fleurs blanches ornent l’autel. Au cœur de la nef centrale, un grand poster du disparu, baguette en main, surplombe public et musiciens. L’église illuminée, étouffante de chaleur, comme une étuve en cet indécis début d’été, grouille de monde.
Une atmosphère de gravité et de solennité domine, une atmosphère qui n’a rien à voir avec les concerts précédents. Au menu, un programme exclusivement consacré aux œuvres musicales de Walid Gholmieh. On aurait aimé que cela se passe de son vivant. Mais de toute façon, c’est une occasion de plus pour mieux découvrir le musicien et non seulement l’énergique chef d’orchestre et l’habile administrateur. Les notes, les mesures et les silences parlent d’un être qui s’est voué corps et âme au monde de la musique, aussi bien occidentale qu’orientale.
Aux premiers rangs, une foule d’amis, et surtout son épouse Elham, plongée dans le noir.
Un moment de silence en souvenir du maestro et l’hymne national libanais précèdent les premiers accords tumultueux du troisième mouvement de la Symphonie n 6 Al-Fajr (L’aube), opus conduit par Harout Fazlian. Deux mouvements (allegro et adagio) pour traduire les chatoyantes images sonores orientales de l’univers musical de Gholmieh. Message d’espoir et de force est cette musique aux tonalités souvent drues et vives, aux cavalcades musclées, aux rondeurs levantines, aux lenteurs d’une caravane qui a tout d’une marche accablante sous un soleil de plomb, aux jaillissements imprévisibles, au souffle boute-en-train, au dynamisme évident. Une œuvre exubérante qui pointe presque avec violence les premières lueurs. Une œuvre qui parle de joie, de couleurs, de futur, d’émergence, d’un chant interne que nul ne saurait bâillonner.
Place à la seconde symphonie (« n4 », dite « Ashahid » – Le Martyr) placée sous la houlette de Wojiech Czepiel qui en dégage, en toute émotion maîtrisée, la part de lumière, les zones d’ombre et les nuances les plus fines. Là aussi deux mouvements : les deuxième et troisième, dédiés à la contemplation, la pureté et la liberté, valeurs exceptionnelles profondément respectées par feu Gholmieh (tout en n’ignorant rien du prix à payer), lui qui avait le sens du labeur, du raffinement, de l’indépendance et de l’élévation.
Avec les premières éructations d’un basson aux gammes enrobées d’une tendresse particulière et d’une vie secrète, mais inaliénable dans sa foi triomphante, s’enclenchent les déferlements des cordes. Un flot bouillonnant, tour à tour agité ou serein, pour des cordes qui s’architecturent en volutes d’une gaze translucide et insaisissable pour une mélodie au timbre souvent véhément. Une mélodie qui aspire à la paix, à l’épanouissement, à la maîtrise de soi, à la plus transparente des harmonies.
Pour conclure, un philharmonique sans chef au pupitre pour interpréter cette brève mais sémillante Danse pour deux amants, initialement conçue pour un spectacle de Caracalla. Un orchestre sans baguette, comme pour laisser l’esprit de Gholmieh guider ce pas de deux. Deux êtres habités par leur passion, gardés par ce qui unit sans rémission, régis par les transes d’un cœur battant... Dialogue entre deux amants que ces notes entrecroisées, bondissantes, d’une sensuelle et légère « orientalité ». Avec un chapelet de sons ondoyants entre xylophone et charge de percussions dont ce subtil « daf » aux cadences ensoleillées, ces cristallines coulées de « qanoun » et cette imperceptible mais charnue plainte du « oud ».
Longue, très longue et chaleureuse ovation où public et mélomanes, les yeux rivés sur le portrait de Gholmieh suspendu dans la nef centrale, rendent un ultime hommage à une musique que brusquement, la gorge nouée par le deuil et la tristesse, ils (re)découvrent. Avec plaisir.
Moment d’intense émotion avec ces cinquante minutes de musique, un hommage de plus que cette similarité avec la brièveté des concerts de musique de chambre du mardi soir du Conservatoire national supérieur de musique à l’amphithéâtre Abou Khater (USJ) où maestro Gholmieh, malgré la multiplicité de ses tâches, sans défection aucune, était toujours présent...
sâmbătă, 18 iunie 2011
sat
sat (sáte), s.n. – 1. (Înv.) Cîmp, ogor. – 2. (Înv.) Proprietate, fermă, gospodărie. – 3. Așezare rurală. – 4. (Arg.) Pușcărie. – Var. înv. fsat. Mr. fsat. Origine îndoielnică. Prezența var., a mr. și a alb. fsat pare să indice lat. fossum „șanț”, direct (Bogrea, Dacor., I, 235-7; Tiktin; Daicovici, Dacor., V, 478; Candrea; Scriban; Rosetti, Mélanges, 354), sau prin intermediul alb. (Cihac, II, 719; Meyer 112; Densusianu, Filologie, 449; Domaschke 126; Battisti, III, 1698; REW 3461). Der. din alb. este dificilă fonetic și istoric; cea din lat. nu pare mai ușoară, căci fonetismul prezintă o serie de dificultăți și termenul, pur militar (› ngr. φουσσάτον „campament, armată” › mr. fusate „șanț”), s-ar fi păstrat cu greu într-o regiune caracterizată prin absența totală a fortificaților medievale. Mai degrabă trebuie să se pornească de la lat. sătum, de la sĕro „a planta, a semăna”, a cărui explicație se potrivește cu primul sens al lui sat, constant în sec. XVI, și cu cel de al doilea. Istoric, pare evident că trebuie să se pornească de la ideea de „seniorie” sau „moșie”, pe care s-a fixat mai tîrziu un anumit număr de supuși ai seniorului, care formează unitatea juridică numită sat. Asta era la început o simplă plantație, ca în vechile colonii; cf. și sl. sadŭ „plantă” › selo „sat”. Această explicație dată deja de Cipariu, Gram., 205, ar fi suficientă, dacă n-ar exista dovada formei înv. fsat, dificil de explicat. S-ar putea presupune o confuzie încă din lat. între sătum și fossatum; dar și așa se mențin dificultățile fonetice. Der. din lat. fixatum (Giuglea, Dacor., X, 112) este improbabilă, și mai mult chiar cea din lat. *massatum (Meyer 111). Der. sătesc, adj. (comunal, de sat); sătean, s.m. (țăran); săteancă, s.f. (țărancă); consătean, s.m. (locuitor din același sat).
Sursa: DER
Sursa: DER
locuitor
LOCUITÓR, -OÁRE, locuitori, -oare, s.m. și f. Persoană care are domiciliul obișnuit într-un loc determinat (într-un oraș, într-o regiune, într-o țară etc.). [Pr.: -cu-i-. – Var.: (înv.) lăcuitór, -oáre s.m. și f.] – Locui + suf. -tor.
Sursa: DEX '98
LOCUITÓR s. 1. (înv.) sălășluitor, (fig.) suflet. (Un oraș cu un milion de ~.) 2. (la pl.) v. populație.
Sursa: Sinonime
Sursa: DEX '98
LOCUITÓR s. 1. (înv.) sălășluitor, (fig.) suflet. (Un oraș cu un milion de ~.) 2. (la pl.) v. populație.
Sursa: Sinonime
locatar
LOCATÁR, -Ă, locatari, -e, s.m. și f. Persoană care locuiește într-o casă (în calitate de chiriaș). – Din fr. locataire.
Sursa: DEX '98
Sursa: DEX '98
locuinta
LOCUÍNȚĂ s. 1. adăpost, așezare, casă, cămin, domiciliu, sălaș, (reg.) sălașnă, (Transilv., Ban și Bucov.) cortel, (înv.) locaș, mutare, mutat, odaie, sat, sălășluință, sălășluire, ședere, șezământ, șezut, (fig.) bârlog, cuib, culcuș. (Unde își are el ~?) 2. locuință lacustră = locuință palustră; locuință palustră v. locuință lacustră.
loc
LOC, locuri, s.n. I. 1. Punct, porțiune determinată în spațiu. ♢ Loc. adv. Din (sau de pe) loc = de acolo de unde este sau se află cineva, stând nemișcat, fără a se deplasa. În (sau pe) loc = a) pe aceeași bucată de pământ, acolo unde se află cineva sau ceva; b) neclintit; c) imediat, într-o clipă. ♢ Expr. Pe loc repaus = comandă militară indicând ieșirea din poziția de nemișcare a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere. A-i sta cuiva mintea în loc, se spune când cineva se află în fața unui lucru de neînțeles, pe care nu-l poate cuprinde cu mintea. A sta pe loc = a se opri (din mers). La loc = acolo unde era mai înainte, unde stătea de obicei. ♢ Expr. A-i veni (cuiva) inima (sau sufletul) la loc = a i se potoli (cuiva) emoția, a se liniști; a-i trece spaima. A pune pe cineva la locul lui = a-i da cuiva o lecție de bună-cuviință, a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu. (Fam.) La loc comanda (sau mișcarea), se spune pentru a reveni asupra unei dispoziții (sau asupra unei mișcări greșite). La un loc = împreună, laolaltă. Până într-un (sau la un) loc = până la un punct sau până la un moment; într-o măsură oarecare. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. Din loc în loc (sau dintr-un loc într-altul) = a) de colo până colo, încoace și încolo; b) din distanță în distanță, ici și colo. Pe unele (sau, rar, une) locuri = ici și colo, pe alocuri. ♢ Expr. A o lua (sau a porni) din loc = a pleca de undeva. A nu-și (mai) afla (sau găsi) locul sau a nu-l (mai) ține (sau încăpea) pe cineva locul = a nu mai avea astâmpăr sau odihnă; a fi nerăbdător, neliniștit. A nu (mai) avea loc de cineva = a) a fi incomodat de cineva; b) a se lega mereu de cineva, a-i pricinui neajunsuri. A sta (sau a se ține, a rămâne, a încremeni) țintuit locului (sau pe loc, în loc) = a sta neclintit, fără să se miște. A sta la un loc = a sta liniștit, a fi cuminte. A muta din loc = a duce în altă parte. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fața locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întâmplat ceva (pentru a face cercetări). O palmă de loc = o distanță mică. ♦ (Pop.) Bucată de pământ (cultivabil). ♢ Loc de casă = teren destinat pentru construcție. Loc de veci = teren într-un cimitir aflat în proprietatea cuiva și destinat pentru morminte sau cavouri. ♦ Regiune; ținut; p. ext. țară. ♦ Așezare omenească, localitate; regiunea, țara, localitatea în care s-a născut cineva. ♢ Expr. (A fi) de loc (sau de locul lui ori al ei etc.) din... sau din partea locului = (a fi) originar din... sau din regiunea unde se află cineva. 2. Spațiu ocupat de cineva sau de ceva. ♢ Loc de muncă (sau de producție) = parte din suprafața unei unități economice în care un lucrător sau un grup de lucrători execută anumite operații în vederea obținerii producției, folosind în acest scop utilaj și echipament tehnic corespunzător. Loc de muncă = întreprindere sau instituție în care o persoană își desfășoară activitatea în mod obișnuit. ♢ Expr. A lua loc = a se așeza. Ia loc! = șezi! A-și face loc = a-și croi un drum, a răzbate. A face loc = a se da la o parte pentru a permite trecerea cuiva sau a ceva. (A fi) la locul lui = (a fi) așa cum se cuvine. 3. Pasaj într-o scrisoare; publicație în care a apărut un anumit lucru. II. 1. Slujbă, post2; funcție. 2. Situație socială a cuiva; p. gener. situație. ♢ Loc comun v. comun. ♢ Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a se închipui) în situația cuiva (pentru a-l putea înțelege). III. Moment potrivit; prilej, ocazie. ♢ Expr. A da loc la... = a avea drept urmare; a determina, a provoca. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit. A avea loc = a se întâmpla, a se produce. Din capul locului = de la început. IV. (În expr.) În loc de... sau în locul..., se spune pentru a arăta o înlocuire, o substituire. În loc să... (sau de a...), se spune pentru a arăta raportul de opoziție dintre două idei, două acțiuni etc. – Lat. locus.
Sursa: DEX '98
Sursa: DEX '98
miercuri, 15 iunie 2011
istoria limbii romane
Lingvisti romani si straini de prestigiu, istorici, arheologi, au pus in evidenta, in decursul timpului, date si documente de limba care statueaza originea limbii romane, originea si caracterul ei.
In urma razboaielor dintre daci si romani, Dacia a fost transformata in provincie romana, si va ramane stapanita timp de 165 de ani (106-271) de romani. Romanizarea populatiei bastinase s-a desfasurat relativ rapid si usor. Peste 2600 de inscriptii scrise in latineste si descoperite pe teritoriul tarii noastre arata limpede acest lucru. In afara masurilor cu caracter administrativ, printre factorii ce au contribuit la romanizare pot fi enumerati:
a) serviciul militar in care tinerii daci se inrolau
b) casatoriile intre soldatii veterani romani si femeile dace, copiii nascuti beneficiind de avantajele cetateniei romane
c) crestinismul raspandit in limba latina; drept dovada stau cuvintele de baza ale credintei crestine, care se regasesc in romana, prin mostenirea directa a unor termeni din latina: Dumnezeu (din domine deus), crestin (din christianus), biserica (din basilica),
botez (din baptism), rugaciune (din rogationem), preot (din presbiterius), cruce (din crucem), pacat (din pecatum), inger (din duiangelus), etc.
Influenta patrunderii de meseriasi, agricultori, negustori in Dacia, inca de dinainte de cucerirea de catre Traian, se face simtita si astazi, prin termenii din domeniu, pastrati din latina: sat (fossatum, localitate intarita printr-un sant), a ara (arare), a semana (seminare), grau (granum), secara (secale), orz (hordeum), legume (legumen), canepa (canepa), in (linum), aur (aurum), argint (argentum), sare (salem), cal (caballus), vaca (vaca), vie (vinea), vita (vitea), poama (poma), etc.
Se poate vorbi de o perioada de bilingvism, cand se folosesc concomitent limbile
geto-daca si latina, pana la impunerea definitiva a acesteia din urma.
In "Dacia felix" se continua procesul de romanizare si dupa plecarea oficiala a armatei si a administratiei romane in 271., prin intensificarea patrunderii limbii latine in masele largi rurale.
Limba romana provine din latina populara vorbita sau latina vulgara (lat. vulagaris=popular).
Acest aspect al latinei sta si la baza celorlalte limbi romanice: italiana, spaniola, portugheza, catalana, occitana sau provensala, romansa sau retoromana si franceza. A mai existat una, a zecea, dalmata, dar in secolul al XIX-lea ea a icetat sa mai fie folosita.
Procesul de formare al limbii romane se incheie in secolul al VII-lea. Invaziile popoarelor migratoare: gotii, gepizii, hunii, avarii, slavii, etc. au influentat limba, fara a modifica fondul principal de cuvinte si structura gramaticala de origine latina.
Istoria cuvintelor si a formelor se numeste etimologie iar metoda cu ajutorul careia lucram se numeste metoda istorico-comparativa.
Folosind aceasta metoda s-au stabilit reguli fonetice, asemanari si deosebiri intre limba romana si latina sau intre romana si celelalte limbi romanice. Iata cateva din regulile de evolutie a limbii:
I) un 'l' simplu, intre doua vocale, pronuntat aspru, devine 'r'
lat. filum >fir; lat. gula >gura; lat. palus >par.
Totusi, 'l' dublu, nepronuntat aspru, nu devine 'r'
lat. callis >cale; lat. olla >oala
II) orice 'm', 'n', 's' si 't' din forma de baza dispar din rostire atunci cand se gasesc la sfarsitul unui cuvant, sau al uneia din formele lui gramaticale:
lat. filum >film >fira >fir
III) 'b' intre doua vocale cade:
caballus >caballu >calu >cal
sebum >sebu >seu
tibi >tie
Morfologia limbii romane mosteneste, in buna masura, realitatea limbii latine populare. Majoritatea partilor de vorbire, flexibile si inflexibile, sunt mostenite din limba latina: substantivul, cucele trei declinari; articolul; adjectivul cu gradele de comparatie; pronumele; numeralul; verbul cu cele patru conjugari.
Sintaxa limbii romane simplifica timpurile si modureile verbale, modifica topica, cu predicatul la sfarsitul propozitiei, prefera raportul de coordonare fata de cel de subordonare, etc. dar are ca baza aceeasi latina populara.
Fondul principal de cuvinte al limbii romane este in proportie de 60-66% de origine latina, mostenit. Acestora li se adauga aproximativ 100 de cuvinte izolate (abur, brad, barza, brusture, catun, galbeaza, gusa) si 2200 de nume proprii (Arges, Cris, Dunare, Motru, Mures, Olt, Prut, Somes, Timis, Tisa) de cuvinte mostenite de la daco-geti. Toate celelalte popoare ce au trecut pe aici au lasat influente si in fondul principal de cuvinte. Astfel, din slava avem: (aproximativ 20-22% din fondul principal de cuvinte) cleste, boala, mila, cocos, deal, a iubi, munca, noroc, vorba; din maghiara: chip, fel, gand, oras; din turca: alai, cismea, ciulama, ciubuc; din neogreaca: caramida, a pedepsi, prosop; iar din franceza: bancnota, a defini, geniu, stil etc (germana si latina -scoala ardeleana).
Primul document cunoscut scris in romaneste este o scurta scrisoare din anul 1521 "Scrisoarea lui Neacsu de la Campulung". Dupa aceasta data, avem multe scrisori, acte de vanzare si cumparare, foi de zestre, insemnari, etc.; iar dupa 1540, si carti tiparite, cele mai multe la Brasov. Ele sunt traduceri religioase din slavona. Primele au fost traduse in Maramures, unde li s-au gasit manuscrisele. De aici au ajuns la diaconul Coresi, un vestit tipograf, care le-a tiparit in decurs de mai multi ani. La Orastie s-a tiparit in 1581-1582 prima parte din Vechiul Testament.
Carti religioase s-au publicat mereu dupa secolul al XVI-lea. Cu toate ca erau si carti de legende si chiar romane populare traduse, iar dupa 1600 se scriu direct in limba romana si cronici despre istoria romanilor, ele nu se tipareau, se copiau de mana si circulau in mai multe copii.
Aspectul cel mai ingrijit, din punct de vedere fonetic, lexical, al structurii gramaticale, al limbii comune; cu ajutorul careia se exprima ideile culturii si ale stiintei, se numeste limba literara.
Limba literara se deosebeste de vorbire/limba populara prin aceea ca nu ingaduie folosirea unor forme sau rostiri locale (pa in loc de pe, da in loc de de, ghine su bini in loc de bine), intrebuintarea unor cuvinte cu raspandire regionala (oghial -plapuma, batar -maces)
sau a unor expresii familiare sau de mahala (a festelit iacana, gagiu, misto).
Pe langa forma literara si forma populara, regionala, limba romana mai este si limba a literaturii artistice. In literatura artistica, baza este limba literara, ca limba a culturii. Literatura artistica nu se inscrie in graiurile locale, unde exista literatura populara sau folclorica, dar care se transmite oral. Spre deosebire de limba literara, limba literaturii artistice poate sa intrebuinteze orice forme, cuvinte sau expresii, atat din limba populara, cat si din graiuri. Prin urmare, limba literaturii artistice utilizeaza toate posibilitatile limbii cu scopul de a ilustra intentia scriitorului.
Dialecte ale limbii romane sunt: dacoromana (vorbita la nordul Dunarii), aromana (vorbita in Macedonia), meglenoromana (vorbita in Meglenia), istroromana (vorbita in peninsula Istria, disparuta astazi).
In cadrul dacoromanei se pot identifica unele deosebiri, cea ce face sa se vorbeasca de subdialecte, fara insa a modifica unitatea (gramaticala) a limbii: muntean, moldovean, maramuresean, crisan, banatean; dar se vorbeste si despre graiuri: vrancean, oltean, etc.
In secolul al XII-lea si al XIII-lea a fost introdus alfabetul slav in cancelaria domneasca, limba romana fiin scrisa cu caractere chirice. Insa in 1860 se instituie intrebuintarea alfabetului latin.
Dezvoltarea literaturii ca arta, dezvoltarea stiintelor prin ce au adus ele mai bun in formularea ideilor si sentimentelor noastre o putem numi cultivarea limbii nationale. La baza ei stau cercetarea si valorificarea vocabularului, a fiecarui cuvant, a fiecarui termen stiintific sau tehnic nou, stradania celui care scrie sau exprima idei prin viu grai de a patrunde intelesul adanc al cuvintelor.
In urma razboaielor dintre daci si romani, Dacia a fost transformata in provincie romana, si va ramane stapanita timp de 165 de ani (106-271) de romani. Romanizarea populatiei bastinase s-a desfasurat relativ rapid si usor. Peste 2600 de inscriptii scrise in latineste si descoperite pe teritoriul tarii noastre arata limpede acest lucru. In afara masurilor cu caracter administrativ, printre factorii ce au contribuit la romanizare pot fi enumerati:
a) serviciul militar in care tinerii daci se inrolau
b) casatoriile intre soldatii veterani romani si femeile dace, copiii nascuti beneficiind de avantajele cetateniei romane
c) crestinismul raspandit in limba latina; drept dovada stau cuvintele de baza ale credintei crestine, care se regasesc in romana, prin mostenirea directa a unor termeni din latina: Dumnezeu (din domine deus), crestin (din christianus), biserica (din basilica),
botez (din baptism), rugaciune (din rogationem), preot (din presbiterius), cruce (din crucem), pacat (din pecatum), inger (din duiangelus), etc.
Influenta patrunderii de meseriasi, agricultori, negustori in Dacia, inca de dinainte de cucerirea de catre Traian, se face simtita si astazi, prin termenii din domeniu, pastrati din latina: sat (fossatum, localitate intarita printr-un sant), a ara (arare), a semana (seminare), grau (granum), secara (secale), orz (hordeum), legume (legumen), canepa (canepa), in (linum), aur (aurum), argint (argentum), sare (salem), cal (caballus), vaca (vaca), vie (vinea), vita (vitea), poama (poma), etc.
Se poate vorbi de o perioada de bilingvism, cand se folosesc concomitent limbile
geto-daca si latina, pana la impunerea definitiva a acesteia din urma.
In "Dacia felix" se continua procesul de romanizare si dupa plecarea oficiala a armatei si a administratiei romane in 271., prin intensificarea patrunderii limbii latine in masele largi rurale.
Limba romana provine din latina populara vorbita sau latina vulgara (lat. vulagaris=popular).
Acest aspect al latinei sta si la baza celorlalte limbi romanice: italiana, spaniola, portugheza, catalana, occitana sau provensala, romansa sau retoromana si franceza. A mai existat una, a zecea, dalmata, dar in secolul al XIX-lea ea a icetat sa mai fie folosita.
Procesul de formare al limbii romane se incheie in secolul al VII-lea. Invaziile popoarelor migratoare: gotii, gepizii, hunii, avarii, slavii, etc. au influentat limba, fara a modifica fondul principal de cuvinte si structura gramaticala de origine latina.
Istoria cuvintelor si a formelor se numeste etimologie iar metoda cu ajutorul careia lucram se numeste metoda istorico-comparativa.
Folosind aceasta metoda s-au stabilit reguli fonetice, asemanari si deosebiri intre limba romana si latina sau intre romana si celelalte limbi romanice. Iata cateva din regulile de evolutie a limbii:
I) un 'l' simplu, intre doua vocale, pronuntat aspru, devine 'r'
lat. filum >fir; lat. gula >gura; lat. palus >par.
Totusi, 'l' dublu, nepronuntat aspru, nu devine 'r'
lat. callis >cale; lat. olla >oala
II) orice 'm', 'n', 's' si 't' din forma de baza dispar din rostire atunci cand se gasesc la sfarsitul unui cuvant, sau al uneia din formele lui gramaticale:
lat. filum >film >fira >fir
III) 'b' intre doua vocale cade:
caballus >caballu >calu >cal
sebum >sebu >seu
tibi >tie
Morfologia limbii romane mosteneste, in buna masura, realitatea limbii latine populare. Majoritatea partilor de vorbire, flexibile si inflexibile, sunt mostenite din limba latina: substantivul, cucele trei declinari; articolul; adjectivul cu gradele de comparatie; pronumele; numeralul; verbul cu cele patru conjugari.
Sintaxa limbii romane simplifica timpurile si modureile verbale, modifica topica, cu predicatul la sfarsitul propozitiei, prefera raportul de coordonare fata de cel de subordonare, etc. dar are ca baza aceeasi latina populara.
Fondul principal de cuvinte al limbii romane este in proportie de 60-66% de origine latina, mostenit. Acestora li se adauga aproximativ 100 de cuvinte izolate (abur, brad, barza, brusture, catun, galbeaza, gusa) si 2200 de nume proprii (Arges, Cris, Dunare, Motru, Mures, Olt, Prut, Somes, Timis, Tisa) de cuvinte mostenite de la daco-geti. Toate celelalte popoare ce au trecut pe aici au lasat influente si in fondul principal de cuvinte. Astfel, din slava avem: (aproximativ 20-22% din fondul principal de cuvinte) cleste, boala, mila, cocos, deal, a iubi, munca, noroc, vorba; din maghiara: chip, fel, gand, oras; din turca: alai, cismea, ciulama, ciubuc; din neogreaca: caramida, a pedepsi, prosop; iar din franceza: bancnota, a defini, geniu, stil etc (germana si latina -scoala ardeleana).
Primul document cunoscut scris in romaneste este o scurta scrisoare din anul 1521 "Scrisoarea lui Neacsu de la Campulung". Dupa aceasta data, avem multe scrisori, acte de vanzare si cumparare, foi de zestre, insemnari, etc.; iar dupa 1540, si carti tiparite, cele mai multe la Brasov. Ele sunt traduceri religioase din slavona. Primele au fost traduse in Maramures, unde li s-au gasit manuscrisele. De aici au ajuns la diaconul Coresi, un vestit tipograf, care le-a tiparit in decurs de mai multi ani. La Orastie s-a tiparit in 1581-1582 prima parte din Vechiul Testament.
Carti religioase s-au publicat mereu dupa secolul al XVI-lea. Cu toate ca erau si carti de legende si chiar romane populare traduse, iar dupa 1600 se scriu direct in limba romana si cronici despre istoria romanilor, ele nu se tipareau, se copiau de mana si circulau in mai multe copii.
Aspectul cel mai ingrijit, din punct de vedere fonetic, lexical, al structurii gramaticale, al limbii comune; cu ajutorul careia se exprima ideile culturii si ale stiintei, se numeste limba literara.
Limba literara se deosebeste de vorbire/limba populara prin aceea ca nu ingaduie folosirea unor forme sau rostiri locale (pa in loc de pe, da in loc de de, ghine su bini in loc de bine), intrebuintarea unor cuvinte cu raspandire regionala (oghial -plapuma, batar -maces)
sau a unor expresii familiare sau de mahala (a festelit iacana, gagiu, misto).
Pe langa forma literara si forma populara, regionala, limba romana mai este si limba a literaturii artistice. In literatura artistica, baza este limba literara, ca limba a culturii. Literatura artistica nu se inscrie in graiurile locale, unde exista literatura populara sau folclorica, dar care se transmite oral. Spre deosebire de limba literara, limba literaturii artistice poate sa intrebuinteze orice forme, cuvinte sau expresii, atat din limba populara, cat si din graiuri. Prin urmare, limba literaturii artistice utilizeaza toate posibilitatile limbii cu scopul de a ilustra intentia scriitorului.
Dialecte ale limbii romane sunt: dacoromana (vorbita la nordul Dunarii), aromana (vorbita in Macedonia), meglenoromana (vorbita in Meglenia), istroromana (vorbita in peninsula Istria, disparuta astazi).
In cadrul dacoromanei se pot identifica unele deosebiri, cea ce face sa se vorbeasca de subdialecte, fara insa a modifica unitatea (gramaticala) a limbii: muntean, moldovean, maramuresean, crisan, banatean; dar se vorbeste si despre graiuri: vrancean, oltean, etc.
In secolul al XII-lea si al XIII-lea a fost introdus alfabetul slav in cancelaria domneasca, limba romana fiin scrisa cu caractere chirice. Insa in 1860 se instituie intrebuintarea alfabetului latin.
Dezvoltarea literaturii ca arta, dezvoltarea stiintelor prin ce au adus ele mai bun in formularea ideilor si sentimentelor noastre o putem numi cultivarea limbii nationale. La baza ei stau cercetarea si valorificarea vocabularului, a fiecarui cuvant, a fiecarui termen stiintific sau tehnic nou, stradania celui care scrie sau exprima idei prin viu grai de a patrunde intelesul adanc al cuvintelor.
miercuri, 8 iunie 2011
citate
15 LUCRURI CARE MI-AU RETINUT ATENTIA
(Nu astepta 50 de ani ca sa le inveti)
1. Niciodata, indiferent de motiv, nu lua somnifer si laxativ in aceeasi noapte.
2. Daca ar trebui sa identifici, intr-un singur cuvant, motivul pentru care rasa umana nu a atins, si nici nu va atinge vreodata intregul sau potential, acel cuvant ar fi "sedinte".
3. Este o linie subtire de demarcatie intre "hobby" si "boala mintala".
4. Oamenii care doresc sa isi impartaseasca cu tine opiniile lor religioase nu doresc aproape niciodata ca tu sa le impartasesti opiniile tale religioase.
5. Nu ar trebui sa confunzi cariera cu viata.
6. Nimanui nu-i pasa ca nu dansezi bine. Ridica-te si danseaza.
7. Niciodata nu linge un cutit de friptura.
8. Cea mai distructiva forta din univers este barfa.
9. Nu vei gasi niciodata pe nimeni care sa iti poata oferi un motiv clar pentru care trecem la ora de iarna.
10. N-ar trebui sa spui niciodata nimic unei femei care sa sugereze nici macar de departe ca ar fi gravida, decat daca chiar vezi un copil cum iese in acel moment.
11. Vine o vreme cand ar trebui sa incetezi sa te astepti ca ceilalti sa faca mare caz de ziua ta de nastere. Acel timp e la varsta de 11 ani.
12. Singurul lucru care uneste toate fiintele umane, indiferent de varsta, sex, religie, statut economic sau origine etnica este ca, in adancul sufletului, noi TOTI credem ca suntem soferi de nivel mediu.
13. O persoana care este draguta cu tine dar este nepoliticoasa cu chelnerul nu este o persoana draguta. (Atentie, e foarte important. Nu da gres niciodata).
14. Prietenii te iubesc oricum.
15. Niciodata sa nu iti fie teama sa incerci ceva nou. Adu-ti aminte ca un singur amator a construit Arca. Un grup mare de profesionisti au construit Titanicul.
Bonus:
Barbatii sunt ca vinul bun. Incep ca struguri si normal e rolul unei femei foarte bune de a stoarce tot ce nu e bun in ei, pana se transforma in ceva acceptabil pt a lua cina impreuna.
(Nu astepta 50 de ani ca sa le inveti)
1. Niciodata, indiferent de motiv, nu lua somnifer si laxativ in aceeasi noapte.
2. Daca ar trebui sa identifici, intr-un singur cuvant, motivul pentru care rasa umana nu a atins, si nici nu va atinge vreodata intregul sau potential, acel cuvant ar fi "sedinte".
3. Este o linie subtire de demarcatie intre "hobby" si "boala mintala".
4. Oamenii care doresc sa isi impartaseasca cu tine opiniile lor religioase nu doresc aproape niciodata ca tu sa le impartasesti opiniile tale religioase.
5. Nu ar trebui sa confunzi cariera cu viata.
6. Nimanui nu-i pasa ca nu dansezi bine. Ridica-te si danseaza.
7. Niciodata nu linge un cutit de friptura.
8. Cea mai distructiva forta din univers este barfa.
9. Nu vei gasi niciodata pe nimeni care sa iti poata oferi un motiv clar pentru care trecem la ora de iarna.
10. N-ar trebui sa spui niciodata nimic unei femei care sa sugereze nici macar de departe ca ar fi gravida, decat daca chiar vezi un copil cum iese in acel moment.
11. Vine o vreme cand ar trebui sa incetezi sa te astepti ca ceilalti sa faca mare caz de ziua ta de nastere. Acel timp e la varsta de 11 ani.
12. Singurul lucru care uneste toate fiintele umane, indiferent de varsta, sex, religie, statut economic sau origine etnica este ca, in adancul sufletului, noi TOTI credem ca suntem soferi de nivel mediu.
13. O persoana care este draguta cu tine dar este nepoliticoasa cu chelnerul nu este o persoana draguta. (Atentie, e foarte important. Nu da gres niciodata).
14. Prietenii te iubesc oricum.
15. Niciodata sa nu iti fie teama sa incerci ceva nou. Adu-ti aminte ca un singur amator a construit Arca. Un grup mare de profesionisti au construit Titanicul.
Bonus:
Barbatii sunt ca vinul bun. Incep ca struguri si normal e rolul unei femei foarte bune de a stoarce tot ce nu e bun in ei, pana se transforma in ceva acceptabil pt a lua cina impreuna.
marți, 7 iunie 2011
traducere
Ştiri uimit multe. Lovit la vârsta de 73 de ani de boala care a izbucnit, fără avertisment, maestrul Waleed Gholmieh lasa muzica în această seară din 7 iunie, în Liban şi lumea arabă, în doliu.
Muzica care datorează mult, atât în est şi vest. Dintr-o dinamică foarte simplu de manevrat, o prezenţă remarcabilă, o personalitate generos care a ştiut atât primesc ambasadori şi oameni de lume mare, încât conversaţie cu un pianist devenire sau un conductor în străinătate (nu mai puţin prestigioase), o voinţă de fier, un naţionalism feroce şi o cultură care marginita pe bursa, Dr. Walid Gholmieh are de peste douăzeci de ani în Liban muzical. În toate perseverenta, strălucirea, luciu, pompon şi fler.
Datorită lui, prin intermediul lui diligenţă, determinare, devotament, zel şi curaj, sali de concerte si festivaluri (Baalbek, Al-Bustan, Beiteddine, Byblos), a cunoscut nu mai mult, nici un moment mort sau lipsa de auz .
Fondator al Orchestrei Simfonice din Liban (se transformă în Filarmonicii) şi Orchestre National Oriental arabă (el ambalate în mod regulat de case, inclusiv acest tribut atemporal la Zaki Nassif seara, la Sala Adunarea), administrator eficient Conservatorul National de Muzica (care a deschis filiale pe tot teritoriul libanez), rezervând momente muzicale din muzica de camera de înaltă calitate în serile de marţi, la amfiteatru Aboukhater (USJ), Walid Gholmieh, Doctor muzicologie la Universitatea din Kansas, dar Marjayoun copil (el şi-a păstrat intact sale gustoase si navalind accent sudist sincere si candide), este unul din acele lucruri care au marcat schimbări în sens pozitiv, societatea Liban. Cel care a spus: "O societate nu poate evolua fără o orchestră naţională. Visul a devenit realitate şi nu se poate spune destul vă mulţumesc pentru acest mare constructor.
Acesta a fost, de asemenea, criticat, fără a purta mănuşi, desen un atac amar pe decadenţă a musiquette Arabe curente care sa scufundat în instalaţii deplorabilă. Altă dată, un alt gust.
Putem menţiona dirijor şi manager inteligent (nu uitaţi, el a început iniţial studiat matematica la AUB) să nu mai vorbim muzician târziu şi prolific, pe lângă numeroasele sale simfonii (al -Fajr, Al Mawakeb, Al-Mutannabi, Al-Qadisiyah) profund clasice arabe, cu o prozodie şi scris melodii de Vest abil eliminat care a făcut succesul unor spectacole de Caracalla şi Sabah (şi multe Alte icoane de soiuri libanez), afectat, de asemenea, lumea de placi. Uşor citată ca muzica sa pentru unele lucrări de Roger Assaf (Majdaloun) Yaacoub Chedraoui (Nheïmé Mikhael Al-Tartour), Raymond Gebara (Charbel) ...
Irakian imnul naţional garnitura uşii (jucat de 1979 - 2003) şi candidaţii (acum, probabil, stele) Studio El-Fan va aminti comentariile sale constructive, chiar dacă uneori acestea au fost încă amar, dar mereu pe cale diplomatică aptly.
Acest film, nu sta cu el, deoarece el a contribuit la coloane sonore de film, printre altele, noul val de realizatori libanez ca Samir Nasri şi Alawiyé Bourhan, şi o ţară fictivă de Uncle Sam David Nevin.
Acesta nu deşeuri numai un muzician talentat, care a lovit mai multe cu un binemeritat succes şi datorită mai mult de un domeniu artistic, un conductor cu curiozitate infinită care a iubit atât Mozart şi Wagner şi Schubert. Am pierde, de asemenea, un manager majoră, deoarece aceasta a condus la stick şi cu o precizie şi regularitatea unui metronom trei instituţii care în cele din urmă triumf, prin volumul de muncă, trupul său şi starea lui de sănătate. Dar am sunat deja un workaholic incurabil ca sentimentul său de "stahanovismul" la locul de muncă a fost intensă şi eficace.
El a servit cu o pasiune, excesiv, devotament total, fericirea muzică inefabil. Nimeni nu va confort ne în această pierdere imensă. Un salut din inima si marea orga tunat: master în cele din urmă a transformat pagina de scorul lui pe birou.
Muzica care datorează mult, atât în est şi vest. Dintr-o dinamică foarte simplu de manevrat, o prezenţă remarcabilă, o personalitate generos care a ştiut atât primesc ambasadori şi oameni de lume mare, încât conversaţie cu un pianist devenire sau un conductor în străinătate (nu mai puţin prestigioase), o voinţă de fier, un naţionalism feroce şi o cultură care marginita pe bursa, Dr. Walid Gholmieh are de peste douăzeci de ani în Liban muzical. În toate perseverenta, strălucirea, luciu, pompon şi fler.
Datorită lui, prin intermediul lui diligenţă, determinare, devotament, zel şi curaj, sali de concerte si festivaluri (Baalbek, Al-Bustan, Beiteddine, Byblos), a cunoscut nu mai mult, nici un moment mort sau lipsa de auz .
Fondator al Orchestrei Simfonice din Liban (se transformă în Filarmonicii) şi Orchestre National Oriental arabă (el ambalate în mod regulat de case, inclusiv acest tribut atemporal la Zaki Nassif seara, la Sala Adunarea), administrator eficient Conservatorul National de Muzica (care a deschis filiale pe tot teritoriul libanez), rezervând momente muzicale din muzica de camera de înaltă calitate în serile de marţi, la amfiteatru Aboukhater (USJ), Walid Gholmieh, Doctor muzicologie la Universitatea din Kansas, dar Marjayoun copil (el şi-a păstrat intact sale gustoase si navalind accent sudist sincere si candide), este unul din acele lucruri care au marcat schimbări în sens pozitiv, societatea Liban. Cel care a spus: "O societate nu poate evolua fără o orchestră naţională. Visul a devenit realitate şi nu se poate spune destul vă mulţumesc pentru acest mare constructor.
Acesta a fost, de asemenea, criticat, fără a purta mănuşi, desen un atac amar pe decadenţă a musiquette Arabe curente care sa scufundat în instalaţii deplorabilă. Altă dată, un alt gust.
Putem menţiona dirijor şi manager inteligent (nu uitaţi, el a început iniţial studiat matematica la AUB) să nu mai vorbim muzician târziu şi prolific, pe lângă numeroasele sale simfonii (al -Fajr, Al Mawakeb, Al-Mutannabi, Al-Qadisiyah) profund clasice arabe, cu o prozodie şi scris melodii de Vest abil eliminat care a făcut succesul unor spectacole de Caracalla şi Sabah (şi multe Alte icoane de soiuri libanez), afectat, de asemenea, lumea de placi. Uşor citată ca muzica sa pentru unele lucrări de Roger Assaf (Majdaloun) Yaacoub Chedraoui (Nheïmé Mikhael Al-Tartour), Raymond Gebara (Charbel) ...
Irakian imnul naţional garnitura uşii (jucat de 1979 - 2003) şi candidaţii (acum, probabil, stele) Studio El-Fan va aminti comentariile sale constructive, chiar dacă uneori acestea au fost încă amar, dar mereu pe cale diplomatică aptly.
Acest film, nu sta cu el, deoarece el a contribuit la coloane sonore de film, printre altele, noul val de realizatori libanez ca Samir Nasri şi Alawiyé Bourhan, şi o ţară fictivă de Uncle Sam David Nevin.
Acesta nu deşeuri numai un muzician talentat, care a lovit mai multe cu un binemeritat succes şi datorită mai mult de un domeniu artistic, un conductor cu curiozitate infinită care a iubit atât Mozart şi Wagner şi Schubert. Am pierde, de asemenea, un manager majoră, deoarece aceasta a condus la stick şi cu o precizie şi regularitatea unui metronom trei instituţii care în cele din urmă triumf, prin volumul de muncă, trupul său şi starea lui de sănătate. Dar am sunat deja un workaholic incurabil ca sentimentul său de "stahanovismul" la locul de muncă a fost intensă şi eficace.
El a servit cu o pasiune, excesiv, devotament total, fericirea muzică inefabil. Nimeni nu va confort ne în această pierdere imensă. Un salut din inima si marea orga tunat: master în cele din urmă a transformat pagina de scorul lui pe birou.
golmieh
La nouvelle a abasourdi plus d'un. Terrassé à l'âge de 73 ans par la maladie qui s'est déclarée sans crier gare, le maestro Walid Gholmieh laisse la musique en ce soir du 7 juin, au Liban et dans le monde arabe, dans un grand deuil.
Une musique qui lui doit beaucoup, aussi bien dans sa version orientale qu'occidentale. D'un dynamisme à toute épreuve, d'une présence remarquable, d'une personnalité généreuse qui savait aussi bien recevoir des ambassadeurs et des hommes du grand monde que converser avec un pianiste en herbe ou un chef d'orchestre étranger (et non des moins prestigieux), d'une volonté de fer, d'un farouche nationalisme et d'une culture qui frisait l'érudition, Dr Walid Gholmieh a fait depuis plus d'une vingtaine d'années l'événement musical au pays du Cèdre. En toute persévérance, tout éclat, lustre, panache et talent.
Grâce à lui, grâce à sa diligence, sa détermination, sa dévotion, son zèle et son courage, les salles des concerts et les festivals (Baalbeck, al-Bustan, Beiteddine, Byblos) ne connurent plus ni temps mort ni manque d'audience.
Fondateur de l'Orchestre symphonique libanais (qu'il transforme en philharmonique) ainsi que de l'Orchestre national oriental arabe (il faisait régulièrement des salles combles, notamment cette immémoriale soirée hommage à Zaki Nassif, à l'Assembly Hall), administrateur efficace du Conservatoire national supérieur de musique (qui a ouvert des branches sur tout le territoire libanais), en se réservant des moments musicaux de grande qualité pour la musique de chambre les mardis soir à l'amphithéâtre Aboukhater (USJ), Walid Gholmieh, docteur en musicologie de l'Université du Kansas et néanmoins enfant de Marjeyoun (il a gardé intact son savoureux et tonnant accent de Sudiste au verbe haut et franc), est de ces êtres qui ont marqué l'évolution, dans le sens positif, de la société libanaise. Lui qui affirmait : « Une société ne peut évoluer sans un orchestre national. » Le rêve s'est concrétisé et on ne dira jamais assez merci à ce grand bâtisseur.
Il avait aussi décrié, sans porter des gants, en tirant à boulets rouges sur la décadence actuelle de la musiquette arabe qui a sombré dans des facilités déplorables. Autre temps, autre goût.
On ne peut évoquer le chef d'orchestre et l'habile gestionnaire (ne l'oublions pas, il avait entamé au départ des études de mathématiques à l'AUB) sans parler du fin et prolifique musicien qui, outre ses nombreuses symphonies (al-Fajr, al-Mawakeb, al-Mutannabi, al-Qadissiya) classiques à caractère profondément arabe avec une prosodie et une écriture occidentales, ses mélodies prestement enlevées qui ont fait le succès de certains spectacles de Caracalla et de Sabah (et bien d'autres vedettes du monde des variétés libanaises), a aussi touché l'univers des planches. On cite volontiers sa musique aussi pour certaines œuvres de Roger Assaf (Majdaloun), Yaacoub Chedraoui (Mikhael Nheïmé, al-Tartour), Raymond Gebara (Charbel)...
L'hymne national irakien porte son sceau (joué de 1979 à 2003) et les candidats (aujourd'hui sans doute vedettes) de Studio el-Fan se souviennent sans doute de ses commentaires constructifs, même si parfois ils étaient toujours diplomatiquement acerbes mais toujours fort à propos.
Le cinéma n'est pas en reste avec lui car il a contribué aux bandes sonores des films, entre autres, de la nouvelle vague de cinéastes libanais, tels Samir Nasri ou Bourhan Alawiyé, et une fiction du pays de l'Oncle Sam de David Nevin.
On ne perd pas seulement un musicien au talent multiple qui a touché avec grâce et un succès mérité à plus d'un domaine artistique, un chef d'orchestre à la curiosité infinie qui aimait aussi bien Mozart que Wagner ou Schubert. On perd aussi un gestionnaire de grande envergure car il menait à la baguette et avec une précision et une régularité de métronome trois institutions qui ont fini de triompher, par l'ampleur du travail, de son corps et de sa santé. Mais on l'appelait déjà un incurable « workaholic » tant son sens du « stakhanovisme » au labeur était intense et sans compter.
Il a servi, avec une passion dévorante, un zèle extrême, une dévotion totale, un bonheur ineffable, la musique. Nul ne nous consolera de cette perte inestimable. Un salut du fond du cœur et que les grandes orgues tonnent : le maître a définitivement tourné la page de sa partition sur le pupitre.
Une musique qui lui doit beaucoup, aussi bien dans sa version orientale qu'occidentale. D'un dynamisme à toute épreuve, d'une présence remarquable, d'une personnalité généreuse qui savait aussi bien recevoir des ambassadeurs et des hommes du grand monde que converser avec un pianiste en herbe ou un chef d'orchestre étranger (et non des moins prestigieux), d'une volonté de fer, d'un farouche nationalisme et d'une culture qui frisait l'érudition, Dr Walid Gholmieh a fait depuis plus d'une vingtaine d'années l'événement musical au pays du Cèdre. En toute persévérance, tout éclat, lustre, panache et talent.
Grâce à lui, grâce à sa diligence, sa détermination, sa dévotion, son zèle et son courage, les salles des concerts et les festivals (Baalbeck, al-Bustan, Beiteddine, Byblos) ne connurent plus ni temps mort ni manque d'audience.
Fondateur de l'Orchestre symphonique libanais (qu'il transforme en philharmonique) ainsi que de l'Orchestre national oriental arabe (il faisait régulièrement des salles combles, notamment cette immémoriale soirée hommage à Zaki Nassif, à l'Assembly Hall), administrateur efficace du Conservatoire national supérieur de musique (qui a ouvert des branches sur tout le territoire libanais), en se réservant des moments musicaux de grande qualité pour la musique de chambre les mardis soir à l'amphithéâtre Aboukhater (USJ), Walid Gholmieh, docteur en musicologie de l'Université du Kansas et néanmoins enfant de Marjeyoun (il a gardé intact son savoureux et tonnant accent de Sudiste au verbe haut et franc), est de ces êtres qui ont marqué l'évolution, dans le sens positif, de la société libanaise. Lui qui affirmait : « Une société ne peut évoluer sans un orchestre national. » Le rêve s'est concrétisé et on ne dira jamais assez merci à ce grand bâtisseur.
Il avait aussi décrié, sans porter des gants, en tirant à boulets rouges sur la décadence actuelle de la musiquette arabe qui a sombré dans des facilités déplorables. Autre temps, autre goût.
On ne peut évoquer le chef d'orchestre et l'habile gestionnaire (ne l'oublions pas, il avait entamé au départ des études de mathématiques à l'AUB) sans parler du fin et prolifique musicien qui, outre ses nombreuses symphonies (al-Fajr, al-Mawakeb, al-Mutannabi, al-Qadissiya) classiques à caractère profondément arabe avec une prosodie et une écriture occidentales, ses mélodies prestement enlevées qui ont fait le succès de certains spectacles de Caracalla et de Sabah (et bien d'autres vedettes du monde des variétés libanaises), a aussi touché l'univers des planches. On cite volontiers sa musique aussi pour certaines œuvres de Roger Assaf (Majdaloun), Yaacoub Chedraoui (Mikhael Nheïmé, al-Tartour), Raymond Gebara (Charbel)...
L'hymne national irakien porte son sceau (joué de 1979 à 2003) et les candidats (aujourd'hui sans doute vedettes) de Studio el-Fan se souviennent sans doute de ses commentaires constructifs, même si parfois ils étaient toujours diplomatiquement acerbes mais toujours fort à propos.
Le cinéma n'est pas en reste avec lui car il a contribué aux bandes sonores des films, entre autres, de la nouvelle vague de cinéastes libanais, tels Samir Nasri ou Bourhan Alawiyé, et une fiction du pays de l'Oncle Sam de David Nevin.
On ne perd pas seulement un musicien au talent multiple qui a touché avec grâce et un succès mérité à plus d'un domaine artistique, un chef d'orchestre à la curiosité infinie qui aimait aussi bien Mozart que Wagner ou Schubert. On perd aussi un gestionnaire de grande envergure car il menait à la baguette et avec une précision et une régularité de métronome trois institutions qui ont fini de triompher, par l'ampleur du travail, de son corps et de sa santé. Mais on l'appelait déjà un incurable « workaholic » tant son sens du « stakhanovisme » au labeur était intense et sans compter.
Il a servi, avec une passion dévorante, un zèle extrême, une dévotion totale, un bonheur ineffable, la musique. Nul ne nous consolera de cette perte inestimable. Un salut du fond du cœur et que les grandes orgues tonnent : le maître a définitivement tourné la page de sa partition sur le pupitre.
duminică, 5 iunie 2011
citat
Nu va mai asumati superioritatea pentru ca pielea voastra e alba. Nu va mai asumati superioritatea pentru ca va excitati la vederea sexului opus. Nu va mai asumati superioritatea pentru ca v-ati nascut aici si nu in Somalia. Voi personal NU ati facut absolut nimic ca sa fiti ceea ce v-a fost daruit sa fiti. N-aveti decat sa va bateti cu pumnii in piept pentru ce ati obtinut prin educatie si munca si prin puterea voastra de decizie. Pa.
joi, 2 iunie 2011
harward tudor octavian
Nu contează ce-am făcut la Harvard. De fapt n-am făcut altceva decât să mă găsesc câteva zile acolo, în campusul universitar. Contează doar ce am gândit mult timp după aceea. Dar şi mai mult contează motivele care m-au incitat să ajung acolo. Unele lucruri încep cu sfârşitul. Motivele mi le-am precizat târziu, la câţiva ani după ce amintirile au început să se amestece. Multe înfăptuiri îşi dovedesc noima abia după ce le-ai lăsat în urmă. Nevoia imperioasă de a ajunge într-un loc sau altul de pe planetă se explică, la mulţi oameni, şi prin aceea că multă vreme n-au avut nici o şansă de a călători atât de departe şi spre destinaţii atât de exclusiviste. Ce să fi căutat eu, la cincizeci de ani, la o universitate în toate privinţele prohibitivă, pentru cei de condiţia mea şi nu doar la o vârstă a studenţiei? Ei bine, m-am dus tocmai pentru că n-avea sens. Pentru că îmi fusese un fruct interzis. Avea mai mult sens decât dacă aş fi avut şaptezeci de ani, dar mai puţin decât dacă aş fi fost tânăr.
M-am preumblat câteva zile în Harvard, prin clădiri, biblioteci, laboratoare, cămine şi prin restaurantele studenţilor şi ale profesorilor. Când printr-un noroc, dublat de o chemare pe cât de îndelungată, pe atât de confuză, reuşeşti o prezenţă într-un loc prin definiţie inabordabil, te aştepţi ca acolo totul să fie altfel. Iar când percepi realitatea cea mai banală sub imperiul ideii că ea trebuie să fie în toate privinţele deosebită de realitatea de unde ai plecat, ea chiar este alta. Vezi, simţi, miroşi şi trăieşti intens ceva ce nu există.
La Harvard, m-am lungit pe gazonul, pe care obişnuiau să se odihnească în pauze studenţii, şi mi-am cufundat faţa în el. Ce putea să fie altceva decât iarbă? Un gazon cu o igienă remarcabilă, totuşi iarbă. Parfum am gândit că trebuie să fie şi parfum am căpătat! Mi-s şi azi nările pline de mireasma gazonului de la Harvard. Când îţi bagi nasul unde nu-i de tine, nările au un rol important. La Harvard, am adulmecat o lume de care străbunii mei nici nu auziseră, iar eu am ştiut că n-avea să fie niciodată şi lumea mea. S-a petrecut însă un miracol. Aş fi avut toate motivele să mă simt un străin, să am senzaţia că toţi se uită la mine ca la un intrus, dar n-a fost aşa. La Harvard m-am simţit acasă. Aceasta e adevărata calitate a unei universităţi de rang mare, că e mamă bună pentru toţi fiii ei.
Una din cărţile cele mai respectate ale unui autor de "Jurnale de călătorie" şi "Memoriale", istoriseşte un voiaj de-al său în Mexic. Voiajul fusese unul oficial şi foarte scurt, de numai trei zile, dar cine citea volumul de circa două sute de pagini putea să creadă că omul colindase Mexicul luni de-a rândul. În anii 1980, când a apărut cartea, am socotit-o o impostură. Acum n-o mai consider aşa. Unora le e destul un ceas în Paris, ca să trăiască Parisul cât un obtuz într-o săptămână.
M-am preumblat câteva zile în Harvard, prin clădiri, biblioteci, laboratoare, cămine şi prin restaurantele studenţilor şi ale profesorilor. Când printr-un noroc, dublat de o chemare pe cât de îndelungată, pe atât de confuză, reuşeşti o prezenţă într-un loc prin definiţie inabordabil, te aştepţi ca acolo totul să fie altfel. Iar când percepi realitatea cea mai banală sub imperiul ideii că ea trebuie să fie în toate privinţele deosebită de realitatea de unde ai plecat, ea chiar este alta. Vezi, simţi, miroşi şi trăieşti intens ceva ce nu există.
La Harvard, m-am lungit pe gazonul, pe care obişnuiau să se odihnească în pauze studenţii, şi mi-am cufundat faţa în el. Ce putea să fie altceva decât iarbă? Un gazon cu o igienă remarcabilă, totuşi iarbă. Parfum am gândit că trebuie să fie şi parfum am căpătat! Mi-s şi azi nările pline de mireasma gazonului de la Harvard. Când îţi bagi nasul unde nu-i de tine, nările au un rol important. La Harvard, am adulmecat o lume de care străbunii mei nici nu auziseră, iar eu am ştiut că n-avea să fie niciodată şi lumea mea. S-a petrecut însă un miracol. Aş fi avut toate motivele să mă simt un străin, să am senzaţia că toţi se uită la mine ca la un intrus, dar n-a fost aşa. La Harvard m-am simţit acasă. Aceasta e adevărata calitate a unei universităţi de rang mare, că e mamă bună pentru toţi fiii ei.
Una din cărţile cele mai respectate ale unui autor de "Jurnale de călătorie" şi "Memoriale", istoriseşte un voiaj de-al său în Mexic. Voiajul fusese unul oficial şi foarte scurt, de numai trei zile, dar cine citea volumul de circa două sute de pagini putea să creadă că omul colindase Mexicul luni de-a rândul. În anii 1980, când a apărut cartea, am socotit-o o impostură. Acum n-o mai consider aşa. Unora le e destul un ceas în Paris, ca să trăiască Parisul cât un obtuz într-o săptămână.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
