Lingvisti romani si straini de prestigiu, istorici, arheologi, au pus in evidenta, in decursul timpului, date si documente de limba care statueaza originea limbii romane, originea si caracterul ei.
In urma razboaielor dintre daci si romani, Dacia a fost transformata in provincie romana, si va ramane stapanita timp de 165 de ani (106-271) de romani. Romanizarea populatiei bastinase s-a desfasurat relativ rapid si usor. Peste 2600 de inscriptii scrise in latineste si descoperite pe teritoriul tarii noastre arata limpede acest lucru. In afara masurilor cu caracter administrativ, printre factorii ce au contribuit la romanizare pot fi enumerati:
a) serviciul militar in care tinerii daci se inrolau
b) casatoriile intre soldatii veterani romani si femeile dace, copiii nascuti beneficiind de avantajele cetateniei romane
c) crestinismul raspandit in limba latina; drept dovada stau cuvintele de baza ale credintei crestine, care se regasesc in romana, prin mostenirea directa a unor termeni din latina: Dumnezeu (din domine deus), crestin (din christianus), biserica (din basilica),
botez (din baptism), rugaciune (din rogationem), preot (din presbiterius), cruce (din crucem), pacat (din pecatum), inger (din duiangelus), etc.
Influenta patrunderii de meseriasi, agricultori, negustori in Dacia, inca de dinainte de cucerirea de catre Traian, se face simtita si astazi, prin termenii din domeniu, pastrati din latina: sat (fossatum, localitate intarita printr-un sant), a ara (arare), a semana (seminare), grau (granum), secara (secale), orz (hordeum), legume (legumen), canepa (canepa), in (linum), aur (aurum), argint (argentum), sare (salem), cal (caballus), vaca (vaca), vie (vinea), vita (vitea), poama (poma), etc.
Se poate vorbi de o perioada de bilingvism, cand se folosesc concomitent limbile
geto-daca si latina, pana la impunerea definitiva a acesteia din urma.
In "Dacia felix" se continua procesul de romanizare si dupa plecarea oficiala a armatei si a administratiei romane in 271., prin intensificarea patrunderii limbii latine in masele largi rurale.
Limba romana provine din latina populara vorbita sau latina vulgara (lat. vulagaris=popular).
Acest aspect al latinei sta si la baza celorlalte limbi romanice: italiana, spaniola, portugheza, catalana, occitana sau provensala, romansa sau retoromana si franceza. A mai existat una, a zecea, dalmata, dar in secolul al XIX-lea ea a icetat sa mai fie folosita.
Procesul de formare al limbii romane se incheie in secolul al VII-lea. Invaziile popoarelor migratoare: gotii, gepizii, hunii, avarii, slavii, etc. au influentat limba, fara a modifica fondul principal de cuvinte si structura gramaticala de origine latina.
Istoria cuvintelor si a formelor se numeste etimologie iar metoda cu ajutorul careia lucram se numeste metoda istorico-comparativa.
Folosind aceasta metoda s-au stabilit reguli fonetice, asemanari si deosebiri intre limba romana si latina sau intre romana si celelalte limbi romanice. Iata cateva din regulile de evolutie a limbii:
I) un 'l' simplu, intre doua vocale, pronuntat aspru, devine 'r'
lat. filum >fir; lat. gula >gura; lat. palus >par.
Totusi, 'l' dublu, nepronuntat aspru, nu devine 'r'
lat. callis >cale; lat. olla >oala
II) orice 'm', 'n', 's' si 't' din forma de baza dispar din rostire atunci cand se gasesc la sfarsitul unui cuvant, sau al uneia din formele lui gramaticale:
lat. filum >film >fira >fir
III) 'b' intre doua vocale cade:
caballus >caballu >calu >cal
sebum >sebu >seu
tibi >tie
Morfologia limbii romane mosteneste, in buna masura, realitatea limbii latine populare. Majoritatea partilor de vorbire, flexibile si inflexibile, sunt mostenite din limba latina: substantivul, cucele trei declinari; articolul; adjectivul cu gradele de comparatie; pronumele; numeralul; verbul cu cele patru conjugari.
Sintaxa limbii romane simplifica timpurile si modureile verbale, modifica topica, cu predicatul la sfarsitul propozitiei, prefera raportul de coordonare fata de cel de subordonare, etc. dar are ca baza aceeasi latina populara.
Fondul principal de cuvinte al limbii romane este in proportie de 60-66% de origine latina, mostenit. Acestora li se adauga aproximativ 100 de cuvinte izolate (abur, brad, barza, brusture, catun, galbeaza, gusa) si 2200 de nume proprii (Arges, Cris, Dunare, Motru, Mures, Olt, Prut, Somes, Timis, Tisa) de cuvinte mostenite de la daco-geti. Toate celelalte popoare ce au trecut pe aici au lasat influente si in fondul principal de cuvinte. Astfel, din slava avem: (aproximativ 20-22% din fondul principal de cuvinte) cleste, boala, mila, cocos, deal, a iubi, munca, noroc, vorba; din maghiara: chip, fel, gand, oras; din turca: alai, cismea, ciulama, ciubuc; din neogreaca: caramida, a pedepsi, prosop; iar din franceza: bancnota, a defini, geniu, stil etc (germana si latina -scoala ardeleana).
Primul document cunoscut scris in romaneste este o scurta scrisoare din anul 1521 "Scrisoarea lui Neacsu de la Campulung". Dupa aceasta data, avem multe scrisori, acte de vanzare si cumparare, foi de zestre, insemnari, etc.; iar dupa 1540, si carti tiparite, cele mai multe la Brasov. Ele sunt traduceri religioase din slavona. Primele au fost traduse in Maramures, unde li s-au gasit manuscrisele. De aici au ajuns la diaconul Coresi, un vestit tipograf, care le-a tiparit in decurs de mai multi ani. La Orastie s-a tiparit in 1581-1582 prima parte din Vechiul Testament.
Carti religioase s-au publicat mereu dupa secolul al XVI-lea. Cu toate ca erau si carti de legende si chiar romane populare traduse, iar dupa 1600 se scriu direct in limba romana si cronici despre istoria romanilor, ele nu se tipareau, se copiau de mana si circulau in mai multe copii.
Aspectul cel mai ingrijit, din punct de vedere fonetic, lexical, al structurii gramaticale, al limbii comune; cu ajutorul careia se exprima ideile culturii si ale stiintei, se numeste limba literara.
Limba literara se deosebeste de vorbire/limba populara prin aceea ca nu ingaduie folosirea unor forme sau rostiri locale (pa in loc de pe, da in loc de de, ghine su bini in loc de bine), intrebuintarea unor cuvinte cu raspandire regionala (oghial -plapuma, batar -maces)
sau a unor expresii familiare sau de mahala (a festelit iacana, gagiu, misto).
Pe langa forma literara si forma populara, regionala, limba romana mai este si limba a literaturii artistice. In literatura artistica, baza este limba literara, ca limba a culturii. Literatura artistica nu se inscrie in graiurile locale, unde exista literatura populara sau folclorica, dar care se transmite oral. Spre deosebire de limba literara, limba literaturii artistice poate sa intrebuinteze orice forme, cuvinte sau expresii, atat din limba populara, cat si din graiuri. Prin urmare, limba literaturii artistice utilizeaza toate posibilitatile limbii cu scopul de a ilustra intentia scriitorului.
Dialecte ale limbii romane sunt: dacoromana (vorbita la nordul Dunarii), aromana (vorbita in Macedonia), meglenoromana (vorbita in Meglenia), istroromana (vorbita in peninsula Istria, disparuta astazi).
In cadrul dacoromanei se pot identifica unele deosebiri, cea ce face sa se vorbeasca de subdialecte, fara insa a modifica unitatea (gramaticala) a limbii: muntean, moldovean, maramuresean, crisan, banatean; dar se vorbeste si despre graiuri: vrancean, oltean, etc.
In secolul al XII-lea si al XIII-lea a fost introdus alfabetul slav in cancelaria domneasca, limba romana fiin scrisa cu caractere chirice. Insa in 1860 se instituie intrebuintarea alfabetului latin.
Dezvoltarea literaturii ca arta, dezvoltarea stiintelor prin ce au adus ele mai bun in formularea ideilor si sentimentelor noastre o putem numi cultivarea limbii nationale. La baza ei stau cercetarea si valorificarea vocabularului, a fiecarui cuvant, a fiecarui termen stiintific sau tehnic nou, stradania celui care scrie sau exprima idei prin viu grai de a patrunde intelesul adanc al cuvintelor.
miercuri, 15 iunie 2011
miercuri, 8 iunie 2011
citate
15 LUCRURI CARE MI-AU RETINUT ATENTIA
(Nu astepta 50 de ani ca sa le inveti)
1. Niciodata, indiferent de motiv, nu lua somnifer si laxativ in aceeasi noapte.
2. Daca ar trebui sa identifici, intr-un singur cuvant, motivul pentru care rasa umana nu a atins, si nici nu va atinge vreodata intregul sau potential, acel cuvant ar fi "sedinte".
3. Este o linie subtire de demarcatie intre "hobby" si "boala mintala".
4. Oamenii care doresc sa isi impartaseasca cu tine opiniile lor religioase nu doresc aproape niciodata ca tu sa le impartasesti opiniile tale religioase.
5. Nu ar trebui sa confunzi cariera cu viata.
6. Nimanui nu-i pasa ca nu dansezi bine. Ridica-te si danseaza.
7. Niciodata nu linge un cutit de friptura.
8. Cea mai distructiva forta din univers este barfa.
9. Nu vei gasi niciodata pe nimeni care sa iti poata oferi un motiv clar pentru care trecem la ora de iarna.
10. N-ar trebui sa spui niciodata nimic unei femei care sa sugereze nici macar de departe ca ar fi gravida, decat daca chiar vezi un copil cum iese in acel moment.
11. Vine o vreme cand ar trebui sa incetezi sa te astepti ca ceilalti sa faca mare caz de ziua ta de nastere. Acel timp e la varsta de 11 ani.
12. Singurul lucru care uneste toate fiintele umane, indiferent de varsta, sex, religie, statut economic sau origine etnica este ca, in adancul sufletului, noi TOTI credem ca suntem soferi de nivel mediu.
13. O persoana care este draguta cu tine dar este nepoliticoasa cu chelnerul nu este o persoana draguta. (Atentie, e foarte important. Nu da gres niciodata).
14. Prietenii te iubesc oricum.
15. Niciodata sa nu iti fie teama sa incerci ceva nou. Adu-ti aminte ca un singur amator a construit Arca. Un grup mare de profesionisti au construit Titanicul.
Bonus:
Barbatii sunt ca vinul bun. Incep ca struguri si normal e rolul unei femei foarte bune de a stoarce tot ce nu e bun in ei, pana se transforma in ceva acceptabil pt a lua cina impreuna.
(Nu astepta 50 de ani ca sa le inveti)
1. Niciodata, indiferent de motiv, nu lua somnifer si laxativ in aceeasi noapte.
2. Daca ar trebui sa identifici, intr-un singur cuvant, motivul pentru care rasa umana nu a atins, si nici nu va atinge vreodata intregul sau potential, acel cuvant ar fi "sedinte".
3. Este o linie subtire de demarcatie intre "hobby" si "boala mintala".
4. Oamenii care doresc sa isi impartaseasca cu tine opiniile lor religioase nu doresc aproape niciodata ca tu sa le impartasesti opiniile tale religioase.
5. Nu ar trebui sa confunzi cariera cu viata.
6. Nimanui nu-i pasa ca nu dansezi bine. Ridica-te si danseaza.
7. Niciodata nu linge un cutit de friptura.
8. Cea mai distructiva forta din univers este barfa.
9. Nu vei gasi niciodata pe nimeni care sa iti poata oferi un motiv clar pentru care trecem la ora de iarna.
10. N-ar trebui sa spui niciodata nimic unei femei care sa sugereze nici macar de departe ca ar fi gravida, decat daca chiar vezi un copil cum iese in acel moment.
11. Vine o vreme cand ar trebui sa incetezi sa te astepti ca ceilalti sa faca mare caz de ziua ta de nastere. Acel timp e la varsta de 11 ani.
12. Singurul lucru care uneste toate fiintele umane, indiferent de varsta, sex, religie, statut economic sau origine etnica este ca, in adancul sufletului, noi TOTI credem ca suntem soferi de nivel mediu.
13. O persoana care este draguta cu tine dar este nepoliticoasa cu chelnerul nu este o persoana draguta. (Atentie, e foarte important. Nu da gres niciodata).
14. Prietenii te iubesc oricum.
15. Niciodata sa nu iti fie teama sa incerci ceva nou. Adu-ti aminte ca un singur amator a construit Arca. Un grup mare de profesionisti au construit Titanicul.
Bonus:
Barbatii sunt ca vinul bun. Incep ca struguri si normal e rolul unei femei foarte bune de a stoarce tot ce nu e bun in ei, pana se transforma in ceva acceptabil pt a lua cina impreuna.
marți, 7 iunie 2011
traducere
Ştiri uimit multe. Lovit la vârsta de 73 de ani de boala care a izbucnit, fără avertisment, maestrul Waleed Gholmieh lasa muzica în această seară din 7 iunie, în Liban şi lumea arabă, în doliu.
Muzica care datorează mult, atât în est şi vest. Dintr-o dinamică foarte simplu de manevrat, o prezenţă remarcabilă, o personalitate generos care a ştiut atât primesc ambasadori şi oameni de lume mare, încât conversaţie cu un pianist devenire sau un conductor în străinătate (nu mai puţin prestigioase), o voinţă de fier, un naţionalism feroce şi o cultură care marginita pe bursa, Dr. Walid Gholmieh are de peste douăzeci de ani în Liban muzical. În toate perseverenta, strălucirea, luciu, pompon şi fler.
Datorită lui, prin intermediul lui diligenţă, determinare, devotament, zel şi curaj, sali de concerte si festivaluri (Baalbek, Al-Bustan, Beiteddine, Byblos), a cunoscut nu mai mult, nici un moment mort sau lipsa de auz .
Fondator al Orchestrei Simfonice din Liban (se transformă în Filarmonicii) şi Orchestre National Oriental arabă (el ambalate în mod regulat de case, inclusiv acest tribut atemporal la Zaki Nassif seara, la Sala Adunarea), administrator eficient Conservatorul National de Muzica (care a deschis filiale pe tot teritoriul libanez), rezervând momente muzicale din muzica de camera de înaltă calitate în serile de marţi, la amfiteatru Aboukhater (USJ), Walid Gholmieh, Doctor muzicologie la Universitatea din Kansas, dar Marjayoun copil (el şi-a păstrat intact sale gustoase si navalind accent sudist sincere si candide), este unul din acele lucruri care au marcat schimbări în sens pozitiv, societatea Liban. Cel care a spus: "O societate nu poate evolua fără o orchestră naţională. Visul a devenit realitate şi nu se poate spune destul vă mulţumesc pentru acest mare constructor.
Acesta a fost, de asemenea, criticat, fără a purta mănuşi, desen un atac amar pe decadenţă a musiquette Arabe curente care sa scufundat în instalaţii deplorabilă. Altă dată, un alt gust.
Putem menţiona dirijor şi manager inteligent (nu uitaţi, el a început iniţial studiat matematica la AUB) să nu mai vorbim muzician târziu şi prolific, pe lângă numeroasele sale simfonii (al -Fajr, Al Mawakeb, Al-Mutannabi, Al-Qadisiyah) profund clasice arabe, cu o prozodie şi scris melodii de Vest abil eliminat care a făcut succesul unor spectacole de Caracalla şi Sabah (şi multe Alte icoane de soiuri libanez), afectat, de asemenea, lumea de placi. Uşor citată ca muzica sa pentru unele lucrări de Roger Assaf (Majdaloun) Yaacoub Chedraoui (Nheïmé Mikhael Al-Tartour), Raymond Gebara (Charbel) ...
Irakian imnul naţional garnitura uşii (jucat de 1979 - 2003) şi candidaţii (acum, probabil, stele) Studio El-Fan va aminti comentariile sale constructive, chiar dacă uneori acestea au fost încă amar, dar mereu pe cale diplomatică aptly.
Acest film, nu sta cu el, deoarece el a contribuit la coloane sonore de film, printre altele, noul val de realizatori libanez ca Samir Nasri şi Alawiyé Bourhan, şi o ţară fictivă de Uncle Sam David Nevin.
Acesta nu deşeuri numai un muzician talentat, care a lovit mai multe cu un binemeritat succes şi datorită mai mult de un domeniu artistic, un conductor cu curiozitate infinită care a iubit atât Mozart şi Wagner şi Schubert. Am pierde, de asemenea, un manager majoră, deoarece aceasta a condus la stick şi cu o precizie şi regularitatea unui metronom trei instituţii care în cele din urmă triumf, prin volumul de muncă, trupul său şi starea lui de sănătate. Dar am sunat deja un workaholic incurabil ca sentimentul său de "stahanovismul" la locul de muncă a fost intensă şi eficace.
El a servit cu o pasiune, excesiv, devotament total, fericirea muzică inefabil. Nimeni nu va confort ne în această pierdere imensă. Un salut din inima si marea orga tunat: master în cele din urmă a transformat pagina de scorul lui pe birou.
Muzica care datorează mult, atât în est şi vest. Dintr-o dinamică foarte simplu de manevrat, o prezenţă remarcabilă, o personalitate generos care a ştiut atât primesc ambasadori şi oameni de lume mare, încât conversaţie cu un pianist devenire sau un conductor în străinătate (nu mai puţin prestigioase), o voinţă de fier, un naţionalism feroce şi o cultură care marginita pe bursa, Dr. Walid Gholmieh are de peste douăzeci de ani în Liban muzical. În toate perseverenta, strălucirea, luciu, pompon şi fler.
Datorită lui, prin intermediul lui diligenţă, determinare, devotament, zel şi curaj, sali de concerte si festivaluri (Baalbek, Al-Bustan, Beiteddine, Byblos), a cunoscut nu mai mult, nici un moment mort sau lipsa de auz .
Fondator al Orchestrei Simfonice din Liban (se transformă în Filarmonicii) şi Orchestre National Oriental arabă (el ambalate în mod regulat de case, inclusiv acest tribut atemporal la Zaki Nassif seara, la Sala Adunarea), administrator eficient Conservatorul National de Muzica (care a deschis filiale pe tot teritoriul libanez), rezervând momente muzicale din muzica de camera de înaltă calitate în serile de marţi, la amfiteatru Aboukhater (USJ), Walid Gholmieh, Doctor muzicologie la Universitatea din Kansas, dar Marjayoun copil (el şi-a păstrat intact sale gustoase si navalind accent sudist sincere si candide), este unul din acele lucruri care au marcat schimbări în sens pozitiv, societatea Liban. Cel care a spus: "O societate nu poate evolua fără o orchestră naţională. Visul a devenit realitate şi nu se poate spune destul vă mulţumesc pentru acest mare constructor.
Acesta a fost, de asemenea, criticat, fără a purta mănuşi, desen un atac amar pe decadenţă a musiquette Arabe curente care sa scufundat în instalaţii deplorabilă. Altă dată, un alt gust.
Putem menţiona dirijor şi manager inteligent (nu uitaţi, el a început iniţial studiat matematica la AUB) să nu mai vorbim muzician târziu şi prolific, pe lângă numeroasele sale simfonii (al -Fajr, Al Mawakeb, Al-Mutannabi, Al-Qadisiyah) profund clasice arabe, cu o prozodie şi scris melodii de Vest abil eliminat care a făcut succesul unor spectacole de Caracalla şi Sabah (şi multe Alte icoane de soiuri libanez), afectat, de asemenea, lumea de placi. Uşor citată ca muzica sa pentru unele lucrări de Roger Assaf (Majdaloun) Yaacoub Chedraoui (Nheïmé Mikhael Al-Tartour), Raymond Gebara (Charbel) ...
Irakian imnul naţional garnitura uşii (jucat de 1979 - 2003) şi candidaţii (acum, probabil, stele) Studio El-Fan va aminti comentariile sale constructive, chiar dacă uneori acestea au fost încă amar, dar mereu pe cale diplomatică aptly.
Acest film, nu sta cu el, deoarece el a contribuit la coloane sonore de film, printre altele, noul val de realizatori libanez ca Samir Nasri şi Alawiyé Bourhan, şi o ţară fictivă de Uncle Sam David Nevin.
Acesta nu deşeuri numai un muzician talentat, care a lovit mai multe cu un binemeritat succes şi datorită mai mult de un domeniu artistic, un conductor cu curiozitate infinită care a iubit atât Mozart şi Wagner şi Schubert. Am pierde, de asemenea, un manager majoră, deoarece aceasta a condus la stick şi cu o precizie şi regularitatea unui metronom trei instituţii care în cele din urmă triumf, prin volumul de muncă, trupul său şi starea lui de sănătate. Dar am sunat deja un workaholic incurabil ca sentimentul său de "stahanovismul" la locul de muncă a fost intensă şi eficace.
El a servit cu o pasiune, excesiv, devotament total, fericirea muzică inefabil. Nimeni nu va confort ne în această pierdere imensă. Un salut din inima si marea orga tunat: master în cele din urmă a transformat pagina de scorul lui pe birou.
golmieh
La nouvelle a abasourdi plus d'un. Terrassé à l'âge de 73 ans par la maladie qui s'est déclarée sans crier gare, le maestro Walid Gholmieh laisse la musique en ce soir du 7 juin, au Liban et dans le monde arabe, dans un grand deuil.
Une musique qui lui doit beaucoup, aussi bien dans sa version orientale qu'occidentale. D'un dynamisme à toute épreuve, d'une présence remarquable, d'une personnalité généreuse qui savait aussi bien recevoir des ambassadeurs et des hommes du grand monde que converser avec un pianiste en herbe ou un chef d'orchestre étranger (et non des moins prestigieux), d'une volonté de fer, d'un farouche nationalisme et d'une culture qui frisait l'érudition, Dr Walid Gholmieh a fait depuis plus d'une vingtaine d'années l'événement musical au pays du Cèdre. En toute persévérance, tout éclat, lustre, panache et talent.
Grâce à lui, grâce à sa diligence, sa détermination, sa dévotion, son zèle et son courage, les salles des concerts et les festivals (Baalbeck, al-Bustan, Beiteddine, Byblos) ne connurent plus ni temps mort ni manque d'audience.
Fondateur de l'Orchestre symphonique libanais (qu'il transforme en philharmonique) ainsi que de l'Orchestre national oriental arabe (il faisait régulièrement des salles combles, notamment cette immémoriale soirée hommage à Zaki Nassif, à l'Assembly Hall), administrateur efficace du Conservatoire national supérieur de musique (qui a ouvert des branches sur tout le territoire libanais), en se réservant des moments musicaux de grande qualité pour la musique de chambre les mardis soir à l'amphithéâtre Aboukhater (USJ), Walid Gholmieh, docteur en musicologie de l'Université du Kansas et néanmoins enfant de Marjeyoun (il a gardé intact son savoureux et tonnant accent de Sudiste au verbe haut et franc), est de ces êtres qui ont marqué l'évolution, dans le sens positif, de la société libanaise. Lui qui affirmait : « Une société ne peut évoluer sans un orchestre national. » Le rêve s'est concrétisé et on ne dira jamais assez merci à ce grand bâtisseur.
Il avait aussi décrié, sans porter des gants, en tirant à boulets rouges sur la décadence actuelle de la musiquette arabe qui a sombré dans des facilités déplorables. Autre temps, autre goût.
On ne peut évoquer le chef d'orchestre et l'habile gestionnaire (ne l'oublions pas, il avait entamé au départ des études de mathématiques à l'AUB) sans parler du fin et prolifique musicien qui, outre ses nombreuses symphonies (al-Fajr, al-Mawakeb, al-Mutannabi, al-Qadissiya) classiques à caractère profondément arabe avec une prosodie et une écriture occidentales, ses mélodies prestement enlevées qui ont fait le succès de certains spectacles de Caracalla et de Sabah (et bien d'autres vedettes du monde des variétés libanaises), a aussi touché l'univers des planches. On cite volontiers sa musique aussi pour certaines œuvres de Roger Assaf (Majdaloun), Yaacoub Chedraoui (Mikhael Nheïmé, al-Tartour), Raymond Gebara (Charbel)...
L'hymne national irakien porte son sceau (joué de 1979 à 2003) et les candidats (aujourd'hui sans doute vedettes) de Studio el-Fan se souviennent sans doute de ses commentaires constructifs, même si parfois ils étaient toujours diplomatiquement acerbes mais toujours fort à propos.
Le cinéma n'est pas en reste avec lui car il a contribué aux bandes sonores des films, entre autres, de la nouvelle vague de cinéastes libanais, tels Samir Nasri ou Bourhan Alawiyé, et une fiction du pays de l'Oncle Sam de David Nevin.
On ne perd pas seulement un musicien au talent multiple qui a touché avec grâce et un succès mérité à plus d'un domaine artistique, un chef d'orchestre à la curiosité infinie qui aimait aussi bien Mozart que Wagner ou Schubert. On perd aussi un gestionnaire de grande envergure car il menait à la baguette et avec une précision et une régularité de métronome trois institutions qui ont fini de triompher, par l'ampleur du travail, de son corps et de sa santé. Mais on l'appelait déjà un incurable « workaholic » tant son sens du « stakhanovisme » au labeur était intense et sans compter.
Il a servi, avec une passion dévorante, un zèle extrême, une dévotion totale, un bonheur ineffable, la musique. Nul ne nous consolera de cette perte inestimable. Un salut du fond du cœur et que les grandes orgues tonnent : le maître a définitivement tourné la page de sa partition sur le pupitre.
Une musique qui lui doit beaucoup, aussi bien dans sa version orientale qu'occidentale. D'un dynamisme à toute épreuve, d'une présence remarquable, d'une personnalité généreuse qui savait aussi bien recevoir des ambassadeurs et des hommes du grand monde que converser avec un pianiste en herbe ou un chef d'orchestre étranger (et non des moins prestigieux), d'une volonté de fer, d'un farouche nationalisme et d'une culture qui frisait l'érudition, Dr Walid Gholmieh a fait depuis plus d'une vingtaine d'années l'événement musical au pays du Cèdre. En toute persévérance, tout éclat, lustre, panache et talent.
Grâce à lui, grâce à sa diligence, sa détermination, sa dévotion, son zèle et son courage, les salles des concerts et les festivals (Baalbeck, al-Bustan, Beiteddine, Byblos) ne connurent plus ni temps mort ni manque d'audience.
Fondateur de l'Orchestre symphonique libanais (qu'il transforme en philharmonique) ainsi que de l'Orchestre national oriental arabe (il faisait régulièrement des salles combles, notamment cette immémoriale soirée hommage à Zaki Nassif, à l'Assembly Hall), administrateur efficace du Conservatoire national supérieur de musique (qui a ouvert des branches sur tout le territoire libanais), en se réservant des moments musicaux de grande qualité pour la musique de chambre les mardis soir à l'amphithéâtre Aboukhater (USJ), Walid Gholmieh, docteur en musicologie de l'Université du Kansas et néanmoins enfant de Marjeyoun (il a gardé intact son savoureux et tonnant accent de Sudiste au verbe haut et franc), est de ces êtres qui ont marqué l'évolution, dans le sens positif, de la société libanaise. Lui qui affirmait : « Une société ne peut évoluer sans un orchestre national. » Le rêve s'est concrétisé et on ne dira jamais assez merci à ce grand bâtisseur.
Il avait aussi décrié, sans porter des gants, en tirant à boulets rouges sur la décadence actuelle de la musiquette arabe qui a sombré dans des facilités déplorables. Autre temps, autre goût.
On ne peut évoquer le chef d'orchestre et l'habile gestionnaire (ne l'oublions pas, il avait entamé au départ des études de mathématiques à l'AUB) sans parler du fin et prolifique musicien qui, outre ses nombreuses symphonies (al-Fajr, al-Mawakeb, al-Mutannabi, al-Qadissiya) classiques à caractère profondément arabe avec une prosodie et une écriture occidentales, ses mélodies prestement enlevées qui ont fait le succès de certains spectacles de Caracalla et de Sabah (et bien d'autres vedettes du monde des variétés libanaises), a aussi touché l'univers des planches. On cite volontiers sa musique aussi pour certaines œuvres de Roger Assaf (Majdaloun), Yaacoub Chedraoui (Mikhael Nheïmé, al-Tartour), Raymond Gebara (Charbel)...
L'hymne national irakien porte son sceau (joué de 1979 à 2003) et les candidats (aujourd'hui sans doute vedettes) de Studio el-Fan se souviennent sans doute de ses commentaires constructifs, même si parfois ils étaient toujours diplomatiquement acerbes mais toujours fort à propos.
Le cinéma n'est pas en reste avec lui car il a contribué aux bandes sonores des films, entre autres, de la nouvelle vague de cinéastes libanais, tels Samir Nasri ou Bourhan Alawiyé, et une fiction du pays de l'Oncle Sam de David Nevin.
On ne perd pas seulement un musicien au talent multiple qui a touché avec grâce et un succès mérité à plus d'un domaine artistique, un chef d'orchestre à la curiosité infinie qui aimait aussi bien Mozart que Wagner ou Schubert. On perd aussi un gestionnaire de grande envergure car il menait à la baguette et avec une précision et une régularité de métronome trois institutions qui ont fini de triompher, par l'ampleur du travail, de son corps et de sa santé. Mais on l'appelait déjà un incurable « workaholic » tant son sens du « stakhanovisme » au labeur était intense et sans compter.
Il a servi, avec une passion dévorante, un zèle extrême, une dévotion totale, un bonheur ineffable, la musique. Nul ne nous consolera de cette perte inestimable. Un salut du fond du cœur et que les grandes orgues tonnent : le maître a définitivement tourné la page de sa partition sur le pupitre.
duminică, 5 iunie 2011
citat
Nu va mai asumati superioritatea pentru ca pielea voastra e alba. Nu va mai asumati superioritatea pentru ca va excitati la vederea sexului opus. Nu va mai asumati superioritatea pentru ca v-ati nascut aici si nu in Somalia. Voi personal NU ati facut absolut nimic ca sa fiti ceea ce v-a fost daruit sa fiti. N-aveti decat sa va bateti cu pumnii in piept pentru ce ati obtinut prin educatie si munca si prin puterea voastra de decizie. Pa.
joi, 2 iunie 2011
harward tudor octavian
Nu contează ce-am făcut la Harvard. De fapt n-am făcut altceva decât să mă găsesc câteva zile acolo, în campusul universitar. Contează doar ce am gândit mult timp după aceea. Dar şi mai mult contează motivele care m-au incitat să ajung acolo. Unele lucruri încep cu sfârşitul. Motivele mi le-am precizat târziu, la câţiva ani după ce amintirile au început să se amestece. Multe înfăptuiri îşi dovedesc noima abia după ce le-ai lăsat în urmă. Nevoia imperioasă de a ajunge într-un loc sau altul de pe planetă se explică, la mulţi oameni, şi prin aceea că multă vreme n-au avut nici o şansă de a călători atât de departe şi spre destinaţii atât de exclusiviste. Ce să fi căutat eu, la cincizeci de ani, la o universitate în toate privinţele prohibitivă, pentru cei de condiţia mea şi nu doar la o vârstă a studenţiei? Ei bine, m-am dus tocmai pentru că n-avea sens. Pentru că îmi fusese un fruct interzis. Avea mai mult sens decât dacă aş fi avut şaptezeci de ani, dar mai puţin decât dacă aş fi fost tânăr.
M-am preumblat câteva zile în Harvard, prin clădiri, biblioteci, laboratoare, cămine şi prin restaurantele studenţilor şi ale profesorilor. Când printr-un noroc, dublat de o chemare pe cât de îndelungată, pe atât de confuză, reuşeşti o prezenţă într-un loc prin definiţie inabordabil, te aştepţi ca acolo totul să fie altfel. Iar când percepi realitatea cea mai banală sub imperiul ideii că ea trebuie să fie în toate privinţele deosebită de realitatea de unde ai plecat, ea chiar este alta. Vezi, simţi, miroşi şi trăieşti intens ceva ce nu există.
La Harvard, m-am lungit pe gazonul, pe care obişnuiau să se odihnească în pauze studenţii, şi mi-am cufundat faţa în el. Ce putea să fie altceva decât iarbă? Un gazon cu o igienă remarcabilă, totuşi iarbă. Parfum am gândit că trebuie să fie şi parfum am căpătat! Mi-s şi azi nările pline de mireasma gazonului de la Harvard. Când îţi bagi nasul unde nu-i de tine, nările au un rol important. La Harvard, am adulmecat o lume de care străbunii mei nici nu auziseră, iar eu am ştiut că n-avea să fie niciodată şi lumea mea. S-a petrecut însă un miracol. Aş fi avut toate motivele să mă simt un străin, să am senzaţia că toţi se uită la mine ca la un intrus, dar n-a fost aşa. La Harvard m-am simţit acasă. Aceasta e adevărata calitate a unei universităţi de rang mare, că e mamă bună pentru toţi fiii ei.
Una din cărţile cele mai respectate ale unui autor de "Jurnale de călătorie" şi "Memoriale", istoriseşte un voiaj de-al său în Mexic. Voiajul fusese unul oficial şi foarte scurt, de numai trei zile, dar cine citea volumul de circa două sute de pagini putea să creadă că omul colindase Mexicul luni de-a rândul. În anii 1980, când a apărut cartea, am socotit-o o impostură. Acum n-o mai consider aşa. Unora le e destul un ceas în Paris, ca să trăiască Parisul cât un obtuz într-o săptămână.
M-am preumblat câteva zile în Harvard, prin clădiri, biblioteci, laboratoare, cămine şi prin restaurantele studenţilor şi ale profesorilor. Când printr-un noroc, dublat de o chemare pe cât de îndelungată, pe atât de confuză, reuşeşti o prezenţă într-un loc prin definiţie inabordabil, te aştepţi ca acolo totul să fie altfel. Iar când percepi realitatea cea mai banală sub imperiul ideii că ea trebuie să fie în toate privinţele deosebită de realitatea de unde ai plecat, ea chiar este alta. Vezi, simţi, miroşi şi trăieşti intens ceva ce nu există.
La Harvard, m-am lungit pe gazonul, pe care obişnuiau să se odihnească în pauze studenţii, şi mi-am cufundat faţa în el. Ce putea să fie altceva decât iarbă? Un gazon cu o igienă remarcabilă, totuşi iarbă. Parfum am gândit că trebuie să fie şi parfum am căpătat! Mi-s şi azi nările pline de mireasma gazonului de la Harvard. Când îţi bagi nasul unde nu-i de tine, nările au un rol important. La Harvard, am adulmecat o lume de care străbunii mei nici nu auziseră, iar eu am ştiut că n-avea să fie niciodată şi lumea mea. S-a petrecut însă un miracol. Aş fi avut toate motivele să mă simt un străin, să am senzaţia că toţi se uită la mine ca la un intrus, dar n-a fost aşa. La Harvard m-am simţit acasă. Aceasta e adevărata calitate a unei universităţi de rang mare, că e mamă bună pentru toţi fiii ei.
Una din cărţile cele mai respectate ale unui autor de "Jurnale de călătorie" şi "Memoriale", istoriseşte un voiaj de-al său în Mexic. Voiajul fusese unul oficial şi foarte scurt, de numai trei zile, dar cine citea volumul de circa două sute de pagini putea să creadă că omul colindase Mexicul luni de-a rândul. În anii 1980, când a apărut cartea, am socotit-o o impostură. Acum n-o mai consider aşa. Unora le e destul un ceas în Paris, ca să trăiască Parisul cât un obtuz într-o săptămână.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
