platon

Platon – apologia singularităţii
Autor: Florin MüLLER
Filozofia nu este numai calea regală către cunoaştere (ca act în sine al spiritului stingher, într-o lume dintotdeauna măcinată de prioritatea politicului, de hegemonia lumescului, a profanului şi a constrîngerilor biologice), ci şi un stil de existenţă sau, poate mai modest, de exprimare a reflexiei, a dubitativului. Filozofia este şi stil de existenţă individuală a filozofului în cetate ori mărturie a existenţei sociale. În secolul al XX-lea, cu deosebire în ultimele sale decenii, filozofia a trebuit să-şi reformuleze statutul. Epoca marilor sisteme din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea a murit odată cu barocele tratate ale lui Martin Heidegger sau J.P. Sartre. Filozofia, cu deosebire epistemologia, a păşit către un nou tip de reflexie, ce a refuzat orgolios exprimarea exclusivă prin cuvîntul-concept pentru a lăsa loc arhitecturii inhibante a matematicii, a logicii, a fizicii.

Eşecul existenţialismului în atitudini politice, prăbuşirea verticalităţii intelectuale contestatare a marxismului în fundătura ideologiei leninist-staliniste marchează nu numai modificarea paradigmei cunoaşterii. Chiar dacă filozofia eseistic-metafizică îşi continuă existenţa, ce caută să recupereze din eclatanţa şi legitimitatea de la începutul secolului al XX-lea, epistemologia a marginalizat direcţia reflexiei de acest gen de cîteva decenii, iar cantonarea în stilul reflexiv prin metafora filozofică este, în ochii direcţiilor de avangardă (deja clasicizată şi ea), mai curînd expresia unei retardări intelectuale. Filozofii „clasici“ au acceptat statutul lor secundar în piaţa bunurilor simbolice ale filozofiei, lăsînd prioritate demersurilor hermeneutice legate de singura disciplină al cărei contact cu lumea real-vizibilă pare cel mai îndepărtat, dar şi cel mai puţin necesar: matematica. În gustul public a triumfat însă filozofia radicală de tip moral (Cioran), a culturii (Spengler, Blaga, pentru spaţiul românesc) sau cea politică (Popper, care accelerează mult modificarea paradigmei intelectuale imprimate de filozofia analitică).
Nici platonismul, nici kantianismul nu s-au degradat

În acest spaţiu al ideilor, dar şi al gestionării lor publice, direcţia interpretării paradigmelor clasice (Platon, Aristotel, Kant, Hegel) nu a pierdut însă terenul vizibilităţii şi al relevanţei teoretizării. În interiorul „genului“, acumulările cunoaşterii, pentru a nu vorbi tezist-teleologic de „progres“, au fost decisive. Cultura românească interesată/specializată în filozofie s-a integrat validităţii acestui demers. A reflecta în continuare asupra lui Platon, Aristotel sau Kant nu este deloc un exerciţiu intelectual desuet, incapabil de a cîştiga atenţia publicului intelectual. Chiar dacă în interiorul spiritului comun au intrat demult cîteva clişee intelectuale precum „lumea ideilor“ sau „lucrul în sine“, nici platonismul, nici kantianismul nu s-au degradat, nu s-au delegitimat în axiologia genului.
În anii ’90, au fost vizibile mai ales eforturile de recuperare disperat forţată şi neprofesonistă uneori a unor filozofi precum Karl Popper, Wittgenstein, Friedrich von Hayek (mai ales în direcţia atenţiei acordate de aceştia societăţilor închise – fapt de la sine înţeles prin priorităţile culturii de tip democratic – sau naturii limbajului), Nae Ionescu, Emil Cioran pentru reflexia românească.

Filozofia a avut drept concurent şi religia, denumită zeflemitor uneori drept „filozofia maselor populare“. În ultimul timp, literatura filozofică se întoarce la uneltele sale verificate: hermeneutica textelor canonice. Este şi cazul lucrării (încă) tînărului profesor de istorie Dan Solcan. Nu este nici o distonanţă între conţinutul tezei sale de doctorat (care reprezintă o formă amplificată a cărţii), specialitatea pentru care a obţinut titlul de doctor în filozofie. Deşi opinia publică îl ataşează atît de simplist „taberei idealiste“ (opunînd-o „materialismului“, cînd, de fapt, în logica metafizicii medievale, Platon este mai curînd realist – iar Mircea Vulcănescu avea motive să reflecteze rapid asupra acestei situaţii la examenul său la Nae Ionescu), Platon este unul dintre cei mai aplicaţi filozofi asupra naturii reale a socialului, a istoricităţii. Dan Solcan evită şi o altă fundătură a hermeneuticii platoniciene, aceea a situării rapide a filozofului în zona construcţiei intelectuale (şi practice, într-o măsură) a unui totalitarism avant la lettre.

Miza autorului este construcţia unei analize în jurul a două texte platonice, Euthyphron şi Apologia lui Socrate. Conceptul ce dă coerenţă demersului şi unifică direcţiile celor două dialoguri, dintr-o perspectivă ce se vrea unificatoare, este cel al pietăţii. Altfel spus, autorul asumă ipoteza existenţei unei coerenţe profunde a complexului textual şi intelectual ce reuneşte cele două scrieri, coerenţă care, în opinia sa, poate fi surprinsă la nivelul discursului platonic (explicit, implicit) despre pietate. Dialog relativ scurt, Euthyphron îşi propune obţinerea unei definiţii a pietăţii; acest demers se realizează prin utilizarea bine cunoscutului dialog socratic, interlocutorul filozofului fiind profetul Euthyphron. Operă mai amplă, Apologia relatează procesul lui Socrate (mai precis pretinsul discurs al apărării şi confruntarea directă între acuzat şi principalul acuzator, Meletos).

Avînd în vedere că procesul în discuţie este în principal unul de impietate, Platon foloseşte evenimentul istoric real, cel din 399 î.Hr., pentru a combate acuzaţia adusă maestrului său. Această intenţie se realizează nu atît printr-o respingere punctuală şi elaborată a capetelor de acuzare, cît prin descrierea modului de viaţă al lui Socrate (philosophikos bios), mod de viaţă care, odată explicat şi înţeles corect, reprezintă cea mai convingătoare dovadă a nevinovăţiei acuzatului. Dar cum un proces nu este ocazia cea mai nimerită pentru discuţii filozofice, Platon inventează un decor şi o situaţie – întîlnirea «întîmplătoare» (fictivă, în fapt) dintre Socrate, chemat de Arhontele-Rege pentru rezolvarea aspectelor tehnice premergătoare procesului, şi Euthyphron, implicat, la rîndul său, într-un proces în care îşi acuză propriul tată. Acest lucru îi permite să analizeze problematica pietăţii în general (iar în particular, a pietăţii lui Socrate), dintr-o perspectivă diferită, cu dispoziţia şi aplicaţia necesare examenului filozofic (eliberat în acest context de constrîngerile impuse de regulile unui proces). Cu alte cuvinte, profund marcat de condamnarea injustă a maestrului său, Platon îşi propune să dovedească nevinovăţia acestuia prin două demersuri diferite şi complementare.

Unul dintre ele este narativ, pozitiv în esenţa sa, adaptat în formă discursului judiciar; acesta descrie un mod de viaţă ieşit din comun (atopos), pune în evidenţă diferenţele majore dintre religiozitatea populară şi cea filozofică şi sfîrşeşte prin a exalta caracterul singular al pietăţii socratice. Celălalt este refutativ prin însăşi natura sa, urmînd regulile conversaţiei socratice (nici una dintre definiţiile propuse nu rezistă în faţa examinării); el permite o analiză minuţioasă a diverselor abordări asupra pietăţii şi, fapt esenţial, conturează pietatea socratică atît în opoziţie cu opinia celor mulţi, cît şi cu viziunea unui personaj specializat în studiul celor divine, profetul Euthyphron. Astfel, două demersuri profund apologetice iau în fapt în discuţie trei viziuni asupra pietăţii (a vulgului, a pretinsului – din perspectivă socratico-platonică – specialist în materie de religie, a lui Socrate).

Multiplicarea şi nuanţarea poziţiilor sugerează, probabil, intenţia lui Platon de a avertiza cititorul asupra dificultăţii aflării caracterului propriu al pietăţii. Dincolo de aceasta, cele două demersuri se conjugă, trecînd peste diferenţele de formă şi de conţinut, pentru a recompune, adesea doar sugerat, elementele specifice unui mod singular de a concepe pietatea şi de a trăi în mod pios.
Manifestarea unei pietăţi interiorizate
Încercarea de a surprinde ceea ce dialogurile în discuţie vor să transmită despre pietate, despre pietatea socratică în primul rînd, reprezintă scopul major al cărţii de faţă. Concluziile converg spre a pune în evidenţă manifestarea unei pietăţi interiorizate care, puse în slujba Zeului şi a oamenilor, este incompatibilă cu acel do ut des ce exprimă caracterul ritualist-mecanic al pietăţii vechilor greci. Dincolo de acest aspect, trebuie precizat că abordarea propusă de autor nu este aceea a „regrupării pe probleme“, ci reprezintă mai degrabă un „running commentary“ al fiecăruia dintre cele două texte (mai întîi Euthyphron, apoi Apologia lui Socrate). Motivaţia acestei opţiuni este următoarea: dacă diferenţele evidente dintre cele două opere nu constituie defel un obstacol pentru o lectură conjugată – o astfel de lectură este, dimpotrivă, necesară tocmai în ideea captării intenţiei lui Platon de a folosi două abordări diferite, dar complementare –, aceleaşi diferenţe impun, în viziunea autorului, o analiză separată a textelor în cauză; doar o astfel de analiză poate da seamă de resorturile interne, de liniile directoare, de motivaţiile particulare care guvernează fiecare text şi care le conferă unitatea şi specificitatea proprie (de pildă, analiza dialogului Euthyphron trebuie să insiste asupra regulilor demersului elenctic-aporetic, asupra aspectelor ţinînd de apartenenţa dialogului la grupul mai larg al textelor vizînd definirea virtuţilor particulare, asupra problemei decorului şi a distribuţiei personajelor, care are un impact major asupra înţelegerii mesajului platonic etc.;

Apologia, care nu este un dialog propriu-zis, ridică la rîndul său probleme specifice: istoricitatea unuia sau altuia dintre pasaje şi a discursului în întregul său, probleme juridice relative la legislaţia şi practica ateniană contra impietăţii, caracterul politic al procesului, de apreciat în raport cu contextul istoric mai larg sau imediat etc.).

Dan Solcan propune, în fapt, nu numai o lectură foarte actuală asupra lui Platon, cît un studiu asupra luptei raţionalităţii filozofice împotriva obtuzităţii tradiţionaliste, a ostilităţii puterii spiritului comun împotriva marginalităţii reflexive, critice a maestrului său. Astfel, cititorului i se propune deconstruirea scenariilor intelectuale ale solidarităţii elevului cu maestrul său. Nu este vorba numai despre un topos al filozofiei (fie ea şi paradigmatică pentru cultura europeană), cît şi despre o strategie de luptă împotriva puterii absurde a calomniilor, a prejudecăţilor şi a violenţei legitimate de majoritate împotriva singularităţii.



Dan Solcan

La piété chez Platon. Une lecture conjuguée de l’Euthyphron et de l’Apologie de Socrate

L’Harmattan, Paris, 2009, 262 p.