Friday, 13 November 2009
National Geographic + Rammstein = meditatie asupra X-gamiei
Die Liebe ist ein wildes Tier
Sie atmet dich sie sucht nach dir
Nistet auf gebrochenen Herzen
Geht auf Jagd bei Kuss und Kerzen
Saugt sich fest an deinen Lippen
Gräbt sich Gänge durch die Rippen
Lässt sich fallen weich wie Schnee
Erst wird es heiß dann kalt am Ende tut es weh
Amour Amour
Alle wollen nur dich zähmen
Amour Amour am Ende
gefangen zwischen deinen Zähnen
traducerea aici.
Mi-am adus aminte de dragostea ca animal neimblanzit pe cand ma aflam in plin proces de culturalizare: seria Taboo de pe National Geographic. Astazi - sex taboo: monogamia.
POI's in acest reportaj:
* 2/3 din populatia planetei traieste in culturi care nu interzic poligamia
* avem in culturile monogame milioane de swingers: cei care considera ca sexul extramarital consimtit face bine (dar interzic implicarea afectiva extramaritala) - profilul tipic de swinger e: alb, republican / conservator / educat / slujbe - stalpi ai societatii (politie, avocatura, medicina etc)
* tribul chinez mosuo - matriarhatul inca in viata.
* marimea testiculelor speciei umane indica o inclinatie spre poligamie (se pare ca le avem intre ale cimpanzeilor poligami si foarte coiosi si ale gorilelor de munte monogame ale caror bilute se cauta cu lupa)
Where is love in all this science?
Nu cumva conceptul incepe sa redevina o alegere foarte, foarte personala?
Mosuo m-au fascinat. Cateva reguli de baza, ca sa intelegem:
* barbatii au puterea politica, dar:
* barbatii locuiesc cu mamele lor toata viata. De fapt, toti copiii raman sa locuiasca pana la moarte in familia in care s-au nascut, sub acelasi acoperis - familia extinsa. Mama cea mai in varsta e celula de baza a societatii, cea care conduce economic nucleul familial, cea care deleaga sarcinile si conduce cu mana de fier toata familia extinsa.
* inainte de 13 ani copiii mosuo nu exista ca persoane. La 13 ani trec printr-o ceremonie de "coming of age". Din acea zi sunt considerati adulti, cu toate drepturile si obligatiile cuvenite.
* Doar femeile peste 13 ani au camere separate de restul familiei. In camere ele pot primi orice barbat vor ele. Barbatii vin noaptea si pleaca dimineata, pe furis, si se intorc mereu, tot pe furis, la propria familie = conceptul de "walking marriage" - casatoria plimbareata.
* filiatia este evident materna. De copii are grija familia extinsa in care acestia s-au nascut. Avantaj - foarte multi adulti care ingrijesc cu randul de copii, copiii nu sunt niciodata abandonati ci au parte de multa indrumare si dragoste. Tatal nu are voie sa se implice decat simbolic, altfel ar jigni familia cealalta.
* Casatoriile plimbarete tind sa devina "serial monogamy". Aici devine totul interesant, aici apare in ecuatie chimia dragostei. Barbatii mosuo pot sa iubeasca aceeasi femeie toata viata (doar ca nu pot sa-i interzica acesteia sa-i mai iubeasca si pe altii - norocul lor ca se pare ca si femeile tind sa devina monogame, doar ca-i trimit acasa la ei in fiecare dimineata)
* fiecare cu banii lui, in familia lui => fara certuri pe bani.
Cu ce drept ii judecam? Noi am crescut intr-o cultura crestina, cu dogme intepenite de milenii. Cultura crestina care a lasat urme adanci pana si in morala agnostica. Suntem laici monogami. Declarati.
Ma gandesc atunci ca unicul element care poate face si desface totul, care poate sa separe pana si la mosuo monogamia de poligamie, este dragostea - animalul salbatic. Animalul salbatic pe care il vrei stapanit dar in ai carui dinti sfarsim cu totii.
Si atunci, care "gamie" e cea tabu?
Poate ca ar trebui inventat un aparat care sa detecteze dragostea. Si dupa aceea, raspunsul la intrebarea mea ar trebui sa fie "it's all about LOVE".
LOVE, n. A temporary insanity curable by marriage or by removal of the patient from the influences under which he incurred the disorder. This disease, like "caries" and many other ailments, is prevalent only among civilized races living under artificial conditions; barbarous
nations breathing pure air and eating simple food enjoy immunity from its ravages. It is sometimes fatal, but more frequently to the physician than to the patient.
Posted by Duchess at 22:59
Labels: devil's dictionary, dragoste, lyrics, muzica, self
sâmbătă, 27 februarie 2010
vineri, 26 februarie 2010
duminică, 21 februarie 2010
jurnalul national
Viaţa începe la 40 de ani
Criza vârstei de mijloc este doar o amintire. De fapt, nu e o criză, ci mai degrabă o perioadă de tranziţie, căci viaţa poate începe cu adevărat – şi deseori are o evoluţie mai spectacu-loasă – la vârsta a doua.
de Sînziana Stancu
21/02/2010
2460 vizite
În prima tinereţe, viaţa e tumultoasă, dar acaparată de ambiţii şi muncă multă, pentru că atunci ne căutăm cel mai bun drum în viaţă.
Datorită progreselor în educaţie, medicină şi tehnologie, precum şi creşterii speranţei medii de viaţă, "criza vârstei a doua" se poate transforma într-o perioadă de "tranziţie" a vârstei de mijloc. Din ce în ce mai mulţi cercetători ajung la această concluzie deloc lipsită de temei. "Dacă ştii să fructifici ceea ce ai descoperit despre tine în prima jumătate a vieţii, cea de-a doua jumătate va fi mult mai împlinită", afirmă psihologul israelian, profesorul-doctor Carlo Strenger, într-un studiu publicat în Harvard Business Review.
Specialistul de la Universitatea din Tel Aviv spune că în jurul vârstei de 35 de ani cei mai mulţi dintre noi sunt deja "aşezaţi". Sunt căsătoriţi, au copii, o locuinţă personală şi şi-au făcut deja o carieră. Cu alte cuvinte, la 40 de ani e timpul să ne bucurăm de viaţă şi de reuşitele noastre, dar şi să învăţăm din greşelile pe care le-am făcut, pentru ca experienţele neplăcute să nu se repete. Astfel echipaţi, când vom mai avea dificultăţi vom fi mult mai bine pregătiţi să le facem faţă.
MENTALITĂŢI PĂGUBOASE
Ideea adânc înrădăcinată că pe măsură ce înaintăm în vârstă posibilităţile noastre sunt tot mai limitate este o premisă falsă. Adesea ne ucide speranţele încă din faşă şi, în consecinţă, ne blochează şi acţiunile. Este o resemnare, o predare nejustificată în faţa unor situaţii noi, neimpusă de nimeni, situaţii pe care numai mintea noastră le transformă în bariere de netrecut.
Este o mentalitate extrem de păguboasă. Întotdeauna există o şansă, însă aceasta trebuie căutată cu răbdare, speranţă şi încredere. De câte ori nu am auzit fraze-şablon ca: "E prea târziu pentru mine!"... "La vârsta mea nu se mai poate"... "Asta mergea în tinereţe!"... "Ce-o să creadă lumea despre mine, că m-am prostit la bâtrâneţe?"... Din păcate, asemenea reflecţii nu sunt specifice numai persoanelor de vârsta a treia mai puţin împlinite, ci chiar şi celor ajunse la jumătatea vieţii.
Aceste mentalităţi sunt învechite şi trebuie înlăturate fără ezitări, pentru că nu fac altceva decât să pună frână progresului personal. Erau valabile în alte vremuri, când educaţia în familie era rigidă, iar societatea era mai conformistă, rigorile, prejudecăţile şi ierarhiile acesteia oferind personalităţii individului prea puţin spaţiu pentru manifestarea "liberului arbitru".
Dar cât timp aspiraţiile noastre nu sunt rupte de realitate, la limita ridicolului sau a absurdului, nu e nimic rău în a ne face planuri îndrăzneţe şi după 40 de ani.
ILUZIILE TINEREŢII
Convingerea că tinereţea ne oferă posibilităţi nelimitate este de fapt o iluzie. Provine din incompleta cunoaştere de sine şi din experienţa de viaţă insuficientă pe care o avem atunci. La început luăm deciziile bazându-ne pe dovezi inconsistente despre abilităţile noastre şi mai mult pe curaj. Dar nu ne dăm seama de asta. Până la urmă este şarmantul entuziam specific vârstei.
"Iluzia unei libertăţi a tinereţii se bazează, de asemenea, pe o idealizare retroactivă. Uităm de presiunile la care sunt supuşi: trebuie să urmăm o şcoală bună de unde să ieşim cu calificative superioare, apoi o slujbă bună, unde să urcăm cât mai repede scara ierarhică a succesului. Acestea sunt ambiţii care se manifestă până în jurul vârstei de 30 de ani. Totodată, în miezul acestor eforturi trebuie să ne consolidăm şi identitatea, să ne dezvoltăm aptitudinile şi să ne formăm respectul de sine", explică Strenger.
Condiţia esenţială pentru a realiza toate acestea este să nu confundăm visul cu realitatea, ci să potrivim bine balanţa între aspiraţii şi posibilităţi. În caz contrar, eşecul şi deziluzia care îl urmează sunt de neevitat. "Cu toţii avem fantezii despre ceea ce am putea ajunge în viaţă - actori, cântăreţi, scriitori, moguli, lideri politici - dar, când oamenii cred prea mult că fantezia este o potenţială realitate, dau de necaz", mai spune specialistul.
DEPRESIA, PRINCIPALUL SEMN
Cel mai frecvent semn al crizei vârstei de mijloc este depresia. Se manifestă la ambele sexe şi indiferent de starea materială, de cea maritală şi de cea socio-profesională. Puţine persoane sunt "ocolite" de această "cădere" sau o depăşesc mai uşor. Depresia cu toate formele ei este foarte complicată şi le dă bătăi de cap până şi specialiştilor. Se maifestă mai puternic sau mai discret pe tot parcursul vieţii, dar la vârsta a doua se acutizează.
Este momentul când mulţi dintre noi încep să se simtă deja bătrâni, neglijaţi, mai ales în relaţiile de cuplu, unde se instalează frecvent monotonia. Şi relaţiile cu copiii se manifestă altfel. Cei mai mulţi îşi încheie adolescenţa şi dau deja semne că ar vrea să-şi ia zborul din "cuib". Îşi creează anturajul lor şi îşi manifestă din plin independenţa.
Deşi ştim bine toate acestea, picăm totuşi în plasa melancoliei şi a sentimentelor de înstrăinare, de abandon în faţa sorţii. Nimic nu mai e ca-nainte, parcă am realizat prea puţin, parcă nimeni nu mai are nevoie de noi, suntem "expiraţi", îmbătrâniţi, nu mai strălucim, nu mai avem puterea de a muta munţii din loc şi, brusc, se crapă hăul sub noi.
Este o falsă impresie, pentru că, de fapt, viaţa îşi urmează cursul firesc. Dar noi suntem orbiţi de criza vârstei şi nu vedem şi jumătatea plină a paharului. Pentru că lururile nu sunt chiar aşa, iar la 40 de ani şansele noastre nu sunt încă pierdute. Din contră, am câştigat foarte mult, suntem "copţi", ajunşi la deplina maturitate. E loc deci şi pentru momente de fericire.
CURBA CRITICĂ
Pe parcursul vieţii, starea de fericire urmează un traseu cu maxime şi minime, asemenea unui grafic în formă de "U". Echipe de cercetători din Marea Britanie şi Statele Unite, care au studiat acest fenomen în ţări de pe toate continentele, au ajuns la concluzia că aşa-numita "criză de la mijlocul vieţii" apare atât la bărbaţi, cât şi la femei, în jurul vârstei de 40 de ani. Momentul "critic" a fost identificat la vârsta de 44 de ani.
Criza durează câţiva ani, spre vârsta de 50 de ani încheindu-se, iar tendinţa ascendentă a stării de bine, de împlinire şi satisfacţie se reia, crescând progresiv spre vârsta a treia.
Momentele de maximă fericire se manifestă în copilărie. Nu degeaba i se mai spune şi "vârsta de aur". O tendinţă asemănătoare se instalează în jurul vârstei de 70 de ani, când se pot atinge stări de satisfacţie şi bucurie asemănătoare celor trăite la 20 de ani, dar, bineînţeles, în variantă mult maturizată. Ieşirea rapidă din perioada critică depinde foarte mult de motivaţiile persoanei şi de capacitatea ei de introspecţie şi mai ales de conştientizare a faptului că este doar un sindrom depresiv, care nu trebuie lăsat să evolueze până în stadiul patologic.
UN NOU ÎNCEPUT
"Niciodată nu e prea târziu!", spune o vorbă. Chiar dacă am ajuns la maturitate şi fie că suntem împliniţi, fie că unele necazuri ne-au stricat planurile, cum ar fi un divorţ sau un job de care ne-am săturat, e întotdeauna loc de mai bine şi de schimbare. În privinţa carierei, tot mai multe persoane trecute de 40 de ani vor o schimbare şi chiar se întâmplă să poată s-o şi facă.
În ciuda unor prejudecăţi sau chiar a unor realităţi privind unele dezavantaje care apar o dată cu vârsta, sunt şi angajatori care ştiu să identifice în ele câteva calităţi care nu sunt frecvente la persoanele mai tinere: experienţa şi stabilitatea profesională, conştiinciozitatea şi răbdarea. În fond, toate acestea înseamnă rentabilitate, şi cine n-ar avea nevoie de asemenea angajaţi?!...
Şi pe plan sentimental există a doua şansă. Se spune că "dragostea nu are vârstă". În schimb are diferite nuanţe. La vârsta a doua, sentimentele nu mai au tutmultul tinereţii. Sunt mai profunde, apare nevoia de echilibru şi siguranţă, mai ales la femei. Dragostea cunoaşte o nouă perioadă romantică, plină de atenţie şi tandreţe din partea partenerului. Există mari şanse ca persoanele care nu şi-au găsit perechea potrivită până la această vârstă sau cele care au trecut printr-un divorţ să dea marea lovitură. Iar relaţia să dureze mult şi bine. Şi viaţa sexuală este mai împlinită, pentru că fiecare ştie exact ce doreşte de la celălalt.
Mândria vârstei
E cazul să facem un mic bilanţ în genul "ce-am avut şi ce-am pierdut" şi "ce-am făcut şi ce aş fi putut să fac", iar calculul nu trebuie să se încheie aici, ci cu deviza-cheie "ce mai am de făcut de-acum încolo, pentru a-mi împlini viaţa". Dacă depunem armele n-am rezolvat nimic. Nu facem decât să risipim achiziţiile noastre importante, toată lucrarea noastră cu noi înşine. Din contră, ceasul evoluţiei personale trebuie "resetat" pentru viitoarea perioadă a vieţii, a cărei bucurie de a trăi ne rămâne să o descoperim şi să-i adăugăm toată zestrea noastră de până acum.
Cu alte cuvinte, trebuie să avem sentimentul mâdriei vârstei noastre. Să nu-l ţinem încuiat în noi, ci să-l lăsăm să se manifeste, să-l trăim din plin! Este unul dintre cele mai frumoase sentimente.
Criza vârstei de mijloc este doar o amintire. De fapt, nu e o criză, ci mai degrabă o perioadă de tranziţie, căci viaţa poate începe cu adevărat – şi deseori are o evoluţie mai spectacu-loasă – la vârsta a doua.
de Sînziana Stancu
21/02/2010
2460 vizite
În prima tinereţe, viaţa e tumultoasă, dar acaparată de ambiţii şi muncă multă, pentru că atunci ne căutăm cel mai bun drum în viaţă.
Datorită progreselor în educaţie, medicină şi tehnologie, precum şi creşterii speranţei medii de viaţă, "criza vârstei a doua" se poate transforma într-o perioadă de "tranziţie" a vârstei de mijloc. Din ce în ce mai mulţi cercetători ajung la această concluzie deloc lipsită de temei. "Dacă ştii să fructifici ceea ce ai descoperit despre tine în prima jumătate a vieţii, cea de-a doua jumătate va fi mult mai împlinită", afirmă psihologul israelian, profesorul-doctor Carlo Strenger, într-un studiu publicat în Harvard Business Review.
Specialistul de la Universitatea din Tel Aviv spune că în jurul vârstei de 35 de ani cei mai mulţi dintre noi sunt deja "aşezaţi". Sunt căsătoriţi, au copii, o locuinţă personală şi şi-au făcut deja o carieră. Cu alte cuvinte, la 40 de ani e timpul să ne bucurăm de viaţă şi de reuşitele noastre, dar şi să învăţăm din greşelile pe care le-am făcut, pentru ca experienţele neplăcute să nu se repete. Astfel echipaţi, când vom mai avea dificultăţi vom fi mult mai bine pregătiţi să le facem faţă.
MENTALITĂŢI PĂGUBOASE
Ideea adânc înrădăcinată că pe măsură ce înaintăm în vârstă posibilităţile noastre sunt tot mai limitate este o premisă falsă. Adesea ne ucide speranţele încă din faşă şi, în consecinţă, ne blochează şi acţiunile. Este o resemnare, o predare nejustificată în faţa unor situaţii noi, neimpusă de nimeni, situaţii pe care numai mintea noastră le transformă în bariere de netrecut.
Este o mentalitate extrem de păguboasă. Întotdeauna există o şansă, însă aceasta trebuie căutată cu răbdare, speranţă şi încredere. De câte ori nu am auzit fraze-şablon ca: "E prea târziu pentru mine!"... "La vârsta mea nu se mai poate"... "Asta mergea în tinereţe!"... "Ce-o să creadă lumea despre mine, că m-am prostit la bâtrâneţe?"... Din păcate, asemenea reflecţii nu sunt specifice numai persoanelor de vârsta a treia mai puţin împlinite, ci chiar şi celor ajunse la jumătatea vieţii.
Aceste mentalităţi sunt învechite şi trebuie înlăturate fără ezitări, pentru că nu fac altceva decât să pună frână progresului personal. Erau valabile în alte vremuri, când educaţia în familie era rigidă, iar societatea era mai conformistă, rigorile, prejudecăţile şi ierarhiile acesteia oferind personalităţii individului prea puţin spaţiu pentru manifestarea "liberului arbitru".
Dar cât timp aspiraţiile noastre nu sunt rupte de realitate, la limita ridicolului sau a absurdului, nu e nimic rău în a ne face planuri îndrăzneţe şi după 40 de ani.
ILUZIILE TINEREŢII
Convingerea că tinereţea ne oferă posibilităţi nelimitate este de fapt o iluzie. Provine din incompleta cunoaştere de sine şi din experienţa de viaţă insuficientă pe care o avem atunci. La început luăm deciziile bazându-ne pe dovezi inconsistente despre abilităţile noastre şi mai mult pe curaj. Dar nu ne dăm seama de asta. Până la urmă este şarmantul entuziam specific vârstei.
"Iluzia unei libertăţi a tinereţii se bazează, de asemenea, pe o idealizare retroactivă. Uităm de presiunile la care sunt supuşi: trebuie să urmăm o şcoală bună de unde să ieşim cu calificative superioare, apoi o slujbă bună, unde să urcăm cât mai repede scara ierarhică a succesului. Acestea sunt ambiţii care se manifestă până în jurul vârstei de 30 de ani. Totodată, în miezul acestor eforturi trebuie să ne consolidăm şi identitatea, să ne dezvoltăm aptitudinile şi să ne formăm respectul de sine", explică Strenger.
Condiţia esenţială pentru a realiza toate acestea este să nu confundăm visul cu realitatea, ci să potrivim bine balanţa între aspiraţii şi posibilităţi. În caz contrar, eşecul şi deziluzia care îl urmează sunt de neevitat. "Cu toţii avem fantezii despre ceea ce am putea ajunge în viaţă - actori, cântăreţi, scriitori, moguli, lideri politici - dar, când oamenii cred prea mult că fantezia este o potenţială realitate, dau de necaz", mai spune specialistul.
DEPRESIA, PRINCIPALUL SEMN
Cel mai frecvent semn al crizei vârstei de mijloc este depresia. Se manifestă la ambele sexe şi indiferent de starea materială, de cea maritală şi de cea socio-profesională. Puţine persoane sunt "ocolite" de această "cădere" sau o depăşesc mai uşor. Depresia cu toate formele ei este foarte complicată şi le dă bătăi de cap până şi specialiştilor. Se maifestă mai puternic sau mai discret pe tot parcursul vieţii, dar la vârsta a doua se acutizează.
Este momentul când mulţi dintre noi încep să se simtă deja bătrâni, neglijaţi, mai ales în relaţiile de cuplu, unde se instalează frecvent monotonia. Şi relaţiile cu copiii se manifestă altfel. Cei mai mulţi îşi încheie adolescenţa şi dau deja semne că ar vrea să-şi ia zborul din "cuib". Îşi creează anturajul lor şi îşi manifestă din plin independenţa.
Deşi ştim bine toate acestea, picăm totuşi în plasa melancoliei şi a sentimentelor de înstrăinare, de abandon în faţa sorţii. Nimic nu mai e ca-nainte, parcă am realizat prea puţin, parcă nimeni nu mai are nevoie de noi, suntem "expiraţi", îmbătrâniţi, nu mai strălucim, nu mai avem puterea de a muta munţii din loc şi, brusc, se crapă hăul sub noi.
Este o falsă impresie, pentru că, de fapt, viaţa îşi urmează cursul firesc. Dar noi suntem orbiţi de criza vârstei şi nu vedem şi jumătatea plină a paharului. Pentru că lururile nu sunt chiar aşa, iar la 40 de ani şansele noastre nu sunt încă pierdute. Din contră, am câştigat foarte mult, suntem "copţi", ajunşi la deplina maturitate. E loc deci şi pentru momente de fericire.
CURBA CRITICĂ
Pe parcursul vieţii, starea de fericire urmează un traseu cu maxime şi minime, asemenea unui grafic în formă de "U". Echipe de cercetători din Marea Britanie şi Statele Unite, care au studiat acest fenomen în ţări de pe toate continentele, au ajuns la concluzia că aşa-numita "criză de la mijlocul vieţii" apare atât la bărbaţi, cât şi la femei, în jurul vârstei de 40 de ani. Momentul "critic" a fost identificat la vârsta de 44 de ani.
Criza durează câţiva ani, spre vârsta de 50 de ani încheindu-se, iar tendinţa ascendentă a stării de bine, de împlinire şi satisfacţie se reia, crescând progresiv spre vârsta a treia.
Momentele de maximă fericire se manifestă în copilărie. Nu degeaba i se mai spune şi "vârsta de aur". O tendinţă asemănătoare se instalează în jurul vârstei de 70 de ani, când se pot atinge stări de satisfacţie şi bucurie asemănătoare celor trăite la 20 de ani, dar, bineînţeles, în variantă mult maturizată. Ieşirea rapidă din perioada critică depinde foarte mult de motivaţiile persoanei şi de capacitatea ei de introspecţie şi mai ales de conştientizare a faptului că este doar un sindrom depresiv, care nu trebuie lăsat să evolueze până în stadiul patologic.
UN NOU ÎNCEPUT
"Niciodată nu e prea târziu!", spune o vorbă. Chiar dacă am ajuns la maturitate şi fie că suntem împliniţi, fie că unele necazuri ne-au stricat planurile, cum ar fi un divorţ sau un job de care ne-am săturat, e întotdeauna loc de mai bine şi de schimbare. În privinţa carierei, tot mai multe persoane trecute de 40 de ani vor o schimbare şi chiar se întâmplă să poată s-o şi facă.
În ciuda unor prejudecăţi sau chiar a unor realităţi privind unele dezavantaje care apar o dată cu vârsta, sunt şi angajatori care ştiu să identifice în ele câteva calităţi care nu sunt frecvente la persoanele mai tinere: experienţa şi stabilitatea profesională, conştiinciozitatea şi răbdarea. În fond, toate acestea înseamnă rentabilitate, şi cine n-ar avea nevoie de asemenea angajaţi?!...
Şi pe plan sentimental există a doua şansă. Se spune că "dragostea nu are vârstă". În schimb are diferite nuanţe. La vârsta a doua, sentimentele nu mai au tutmultul tinereţii. Sunt mai profunde, apare nevoia de echilibru şi siguranţă, mai ales la femei. Dragostea cunoaşte o nouă perioadă romantică, plină de atenţie şi tandreţe din partea partenerului. Există mari şanse ca persoanele care nu şi-au găsit perechea potrivită până la această vârstă sau cele care au trecut printr-un divorţ să dea marea lovitură. Iar relaţia să dureze mult şi bine. Şi viaţa sexuală este mai împlinită, pentru că fiecare ştie exact ce doreşte de la celălalt.
Mândria vârstei
E cazul să facem un mic bilanţ în genul "ce-am avut şi ce-am pierdut" şi "ce-am făcut şi ce aş fi putut să fac", iar calculul nu trebuie să se încheie aici, ci cu deviza-cheie "ce mai am de făcut de-acum încolo, pentru a-mi împlini viaţa". Dacă depunem armele n-am rezolvat nimic. Nu facem decât să risipim achiziţiile noastre importante, toată lucrarea noastră cu noi înşine. Din contră, ceasul evoluţiei personale trebuie "resetat" pentru viitoarea perioadă a vieţii, a cărei bucurie de a trăi ne rămâne să o descoperim şi să-i adăugăm toată zestrea noastră de până acum.
Cu alte cuvinte, trebuie să avem sentimentul mâdriei vârstei noastre. Să nu-l ţinem încuiat în noi, ci să-l lăsăm să se manifeste, să-l trăim din plin! Este unul dintre cele mai frumoase sentimente.
citat
Discursul lui Lawrence Ellison(studentilor care au terminat facultatea Yale)
"Daca ma uit la voi nu vad nici un viitor fericit, nu vad nici un director proeminent. Acuma sigur sunteti bulversati. Asta e normal. Totusi, va puteti intreba, cum vin eu Larry Ellison, care n-am terminat facultatea ca sa va judec pe voi, studentii celei mai renumite facultati?
Stati sa va explic.
Deoarece eu, Lawrence Ellison, al 2-lea cel mai bogat om a planetei, am cazut la facultate si voi nu.
Deoarece Bill Gates, cel mai bogat om al planetei a cazut la facultate si voi nu.
Deoarece Paul Allen, al 3-lea cel mai bogat om al planetei a cazut la facultate si voi nu.
Si deoarece Michael Dell, care momentan este doar pe locul 9, a cazut si el de la facultate si voi nu. Si domnul respectiv este in ascensiune.
Acuma sunteti foarte bulversati. Si asta este foarte normal. Dati-mi voie sa va incurajez, n-ati terminat degeaba facultatea si n-ati facut degeaba rost de o diploma. N-ati pierdut 5 ani degeaba, ati invatat sa munciti pentru bani putini, sa va faceti cunostinte si sa faceti cunostinta (mai deaproape) cu cuvantul TERAPIE. Toate acestea sunt foarte utile. O sa aiba lumea nevoie si de salahori ca voi. O sa aveti nevoie de cunostinte, de programare la terapie la un psiholog. Fiindca voi n-ati cazut la facultate n-o sa fiti niciodata printre primii 10 cei mai bogati oameni de pe pamant.
Si va trebui sa va impacati cu un salar patetic de 200.000 dolari pe an, unde salariul il veti primi de la un fost coleg de facultate care a cazut la examene si a fost dat afara.
Acuma, probabil va ganditi daca mai e vreo speranta pentru voi?
Nici o sansa.
Voi sunteti deja pierduti. deja aveti creierul distrus in proportie foarte mare, irecuperabila.
Acum ma adresez celor care inca nu au terminat facultatea
:
LASATI BALTA FACULTATEA, FACETI-VA BAGAJELE SI PLECATI!
Nu reveniti! Indepliniti-va visurile! Fiindca sigur va spun ca daca vi se distruge creierul veti disparea mai repede de pe scena afacerilor, decat dispar eu acuma de pe aceasta scena datorita .... agentilor de paza ....."
"Daca ma uit la voi nu vad nici un viitor fericit, nu vad nici un director proeminent. Acuma sigur sunteti bulversati. Asta e normal. Totusi, va puteti intreba, cum vin eu Larry Ellison, care n-am terminat facultatea ca sa va judec pe voi, studentii celei mai renumite facultati?
Stati sa va explic.
Deoarece eu, Lawrence Ellison, al 2-lea cel mai bogat om a planetei, am cazut la facultate si voi nu.
Deoarece Bill Gates, cel mai bogat om al planetei a cazut la facultate si voi nu.
Deoarece Paul Allen, al 3-lea cel mai bogat om al planetei a cazut la facultate si voi nu.
Si deoarece Michael Dell, care momentan este doar pe locul 9, a cazut si el de la facultate si voi nu. Si domnul respectiv este in ascensiune.
Acuma sunteti foarte bulversati. Si asta este foarte normal. Dati-mi voie sa va incurajez, n-ati terminat degeaba facultatea si n-ati facut degeaba rost de o diploma. N-ati pierdut 5 ani degeaba, ati invatat sa munciti pentru bani putini, sa va faceti cunostinte si sa faceti cunostinta (mai deaproape) cu cuvantul TERAPIE. Toate acestea sunt foarte utile. O sa aiba lumea nevoie si de salahori ca voi. O sa aveti nevoie de cunostinte, de programare la terapie la un psiholog. Fiindca voi n-ati cazut la facultate n-o sa fiti niciodata printre primii 10 cei mai bogati oameni de pe pamant.
Si va trebui sa va impacati cu un salar patetic de 200.000 dolari pe an, unde salariul il veti primi de la un fost coleg de facultate care a cazut la examene si a fost dat afara.
Acuma, probabil va ganditi daca mai e vreo speranta pentru voi?
Nici o sansa.
Voi sunteti deja pierduti. deja aveti creierul distrus in proportie foarte mare, irecuperabila.
Acum ma adresez celor care inca nu au terminat facultatea
:
LASATI BALTA FACULTATEA, FACETI-VA BAGAJELE SI PLECATI!
Nu reveniti! Indepliniti-va visurile! Fiindca sigur va spun ca daca vi se distruge creierul veti disparea mai repede de pe scena afacerilor, decat dispar eu acuma de pe aceasta scena datorita .... agentilor de paza ....."
miercuri, 17 februarie 2010
alegere
ce alegi sa faci azi
ce alegi sa fi maine
ce-ai ales ieri
s-a implinit azi
se va implinii maine?
in fiecare zi
facem o alegere
de ce trebuie
sa alegem
cand putem astepta
sa fim noi cei alesi
de soarta
de azi
de maine
de tine
ce alegi sa fi maine
ce-ai ales ieri
s-a implinit azi
se va implinii maine?
in fiecare zi
facem o alegere
de ce trebuie
sa alegem
cand putem astepta
sa fim noi cei alesi
de soarta
de azi
de maine
de tine
17 febr
Le violoniste Domenico Nordio.
Sous le titre « Prima la musica », le Festival al-Bustan cru 2010 est concocté cette année sous couleurs italiennes.
Si la musique se taille une part léonine dans ces manifestations culturelles haut de gamme qui s'étendent à partir de ce soir, 17 février, jusqu'au 21 mars, la danse, l'opéra et bien d'autres manifestations artistiques et culturelles n'en restent pas moins l'apanage d'un festival qui s'est démarqué avec ses légendaires précisions d'horaire, ses programmations triées sur le volet et pointues, ses invités de marque, ses révélations de talents naissants et confirmés, son atmosphère, au cœur de l'hiver, chaleureuse, détendue et raffinée.
Pour cette soirée d'ouverture, sous les feux de la rampe, l'Orchestre philharmonique libanais placé sous la direction de maestro Giovanni Battista Rigon. Pianiste virtuose et chef d'orchestre courtisé par les meilleures scènes européennes, G. B. Rigon a à son actif une discographie fournie où son talent de maestro fait vivre des opus de Paisiello, Mozart (dont La Flûte enchantée) et Britten.
Pour lui donner la réplique, pour ce premier soir du festival, le violoniste Domenico Nordio, dont le succès fut immédiat après qu'il eut emporté haut la main, à dix-sept ans, le prix du célèbre concours Eurovision pour les jeunes musiciens. Pour avoir été le premier et unique Italien à s'être illustré dans cette compétition, Yehudi Menuhin lui décerne le premier prix international Viotti à Vercelli. Son coup d'archet est incomparable et la magie de son jeu au violon fait unanimement l'objet des éloges de la presse et du public.
Pour la soirée inaugurale, très exclusivement couleurs italiennes, seront interprétées des pages de Rossini, Paganini et Respighi.
Pour la seconde soirée du festival, prévue pour le vendredi 19 février, toujours dans le sillage d'un style italien, l'Orchestre philharmonique libanais, placé toujours sous la houlette de Giovanni Battista Rigon, fera les délices des mélomanes, fervents adeptes du violon. Mais cette fois, le soliste sera le prodigieux jeune violoniste australo-taïwanais qui s'est singularisé avec l'art de taquiner les cordes du violon dès l'âge de quatre ans.
Détenteur des prix du concours de violon Yehudi Menuhin en 2008 et celui du concours de la reine Elizabeth en 2009 (il est l'un des plus jeunes lauréats), Ray Chen a joué déjà en tant que soliste, à l'âge de huit ans, avec l'Orchestre philharmonique Queenland et fut invité en 1998 à la célébration de l'ouverture des Jeux olympiques au Japon. Alors on comprend dès lors pourquoi les ténors du monde de la musique se l'arrachent littéralement aujourd'hui.
Pour cette seconde soirée du Festival al-Bustan seront interprétés L'ouverture à la manière du style italien de Schubert et le Concerto pour violon de Félix Mendelssohn.
Sous le titre « Prima la musica », le Festival al-Bustan cru 2010 est concocté cette année sous couleurs italiennes.
Si la musique se taille une part léonine dans ces manifestations culturelles haut de gamme qui s'étendent à partir de ce soir, 17 février, jusqu'au 21 mars, la danse, l'opéra et bien d'autres manifestations artistiques et culturelles n'en restent pas moins l'apanage d'un festival qui s'est démarqué avec ses légendaires précisions d'horaire, ses programmations triées sur le volet et pointues, ses invités de marque, ses révélations de talents naissants et confirmés, son atmosphère, au cœur de l'hiver, chaleureuse, détendue et raffinée.
Pour cette soirée d'ouverture, sous les feux de la rampe, l'Orchestre philharmonique libanais placé sous la direction de maestro Giovanni Battista Rigon. Pianiste virtuose et chef d'orchestre courtisé par les meilleures scènes européennes, G. B. Rigon a à son actif une discographie fournie où son talent de maestro fait vivre des opus de Paisiello, Mozart (dont La Flûte enchantée) et Britten.
Pour lui donner la réplique, pour ce premier soir du festival, le violoniste Domenico Nordio, dont le succès fut immédiat après qu'il eut emporté haut la main, à dix-sept ans, le prix du célèbre concours Eurovision pour les jeunes musiciens. Pour avoir été le premier et unique Italien à s'être illustré dans cette compétition, Yehudi Menuhin lui décerne le premier prix international Viotti à Vercelli. Son coup d'archet est incomparable et la magie de son jeu au violon fait unanimement l'objet des éloges de la presse et du public.
Pour la soirée inaugurale, très exclusivement couleurs italiennes, seront interprétées des pages de Rossini, Paganini et Respighi.
Pour la seconde soirée du festival, prévue pour le vendredi 19 février, toujours dans le sillage d'un style italien, l'Orchestre philharmonique libanais, placé toujours sous la houlette de Giovanni Battista Rigon, fera les délices des mélomanes, fervents adeptes du violon. Mais cette fois, le soliste sera le prodigieux jeune violoniste australo-taïwanais qui s'est singularisé avec l'art de taquiner les cordes du violon dès l'âge de quatre ans.
Détenteur des prix du concours de violon Yehudi Menuhin en 2008 et celui du concours de la reine Elizabeth en 2009 (il est l'un des plus jeunes lauréats), Ray Chen a joué déjà en tant que soliste, à l'âge de huit ans, avec l'Orchestre philharmonique Queenland et fut invité en 1998 à la célébration de l'ouverture des Jeux olympiques au Japon. Alors on comprend dès lors pourquoi les ténors du monde de la musique se l'arrachent littéralement aujourd'hui.
Pour cette seconde soirée du Festival al-Bustan seront interprétés L'ouverture à la manière du style italien de Schubert et le Concerto pour violon de Félix Mendelssohn.
osho
Traieste total, traieste cu pasiune... In felul acesta fiecare moment devine de aur, iar intreaga ta viata se transforma intr-o insiruire de clipe aurite. O astfel de fiinta nu moare niciodata, caci atingerea ei seamana cu aceea a regelui Midas: orice atinge, se preschimba in aur.
Aceasta scurta viata pe care o aveti poate fi transformata intr-un paradis. Aceasta mica planeta este floarea de lotus a paradisului.
Singura raspundere adevarata este fata de propriul tau potential, fata de propria ta inteligenta si constienta, fata de actiunea conforma cu ele.
Atunci cind te nasti, nu esti un copac, ci o saminta. Trebuie sa cresti, trebuie sa ajungi la o inflorire, iar aceasta inflorire va fi multumirea ta, implinirea ta. Aceasta inflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legatura decit cu tine, cu evolutia ta personala.
Intelege, trebuie sa devii o adevarata celebrare pentru tine insuti!
Daca tinjesti dupa o utopie, dorinta ta se indreapta de fapt catre o armonie individuala si sociala. Aceasta armonie nu a existat niciodata, intotdeauna a fost un haos.Societatea a fost impartita in diferite culturi, in diferite religii, in diferite natiuni - toate avind drept fundament diverse superstitii. Nici una din aceste impartiri nu e valabila. Ele arata insa ca omul este divizat in el insusi, iar acestea sunt proiectiile conflictului sau interior. Omul nu are unitate launtrica si, prin urmare, nu este in stare sa creeze o societate, o umanitate unica, nici in afara lui. Cauza nu se gaseste in exterior. Exteriorul este doar o reflectare a fiintei sale launtrice.
Nimeni nu a acordat o atentie prea mare individului, si aceasta este cauza fundamentala a tuturor problemelor. Insa datorita faptului ca individul pare atit de mic si societatea atit de mare, oamenii au impresia ca societatea poate fi schimbata, dupa care individul se va schimba la rindul lui. Dar lucrurile nu stau deloc asa, caci "societatea" nu este altceva decit un cuvint; exista numai indivizi, nu exista societate. Societatea nu are suflet, in cadrul ei nu se poate produce nici o transformare. Schimbarea este posibila numai in cazul individului, indiferent cit de mica ar fi aceasta. Si odata ce invatati cum sa schimbati individul, acest lucru poate fi apoi aplicat asupra tuturor indivizilor, de pretutindani. Eu cred ca intr-o buna zi vom avea o societate care sa fie in deplina armonie, care sa fie mult mai buna decit toate ideile pe care creatorii de utopii le-au produs de mii de ani. Realitatea va fi cu mult mai frumoasa.
Nu esti niciodata multumit cu ceea ce esti si cu ceea ce ti-a daruit existenta, deoarece atentia ta se indreapta intotdeauna spre altceva. Ai fost plasat acolo unde natura nu a planuit sa fii. Nu te indrepti sprerealizarea propriului tau potential. Tu incerci sa fii ceea ce vor altii sa fii, insa acest lucru nu te va putea multumi niciodata. Iar cind apare nemultumirea, logica iti spune: "Poate ca ceea ce ai nu este suficient; straduieste-te sa obtii mai mult!" Atunci incerci sa obtii mai mult, incepi sa cauti. Si toata lumea apare cu o masca zimbitoare, toata lumea zimbeste fericita, astfel incit fiecare vrea sa-i pacaleasca pe toti ceilalti. Si tu porti, la rindul tau, o masca, astfel incit ceilalti cred ca esti ceva mai fericit; iar tu, la rindul tau, ai impresia ca ei sunt mai fericiti. Iarba pare a fi mai verde in curtea vecinului. El priveste insa iarba din curtea ta; pentru el aceasta este mai verde. Ea pare efectiv mai verde, mai mladie, mai frumoasa. Acestea sunt iluziile pe care le creeaza distanta. Cind te apropii insa mai mult, incepi sa vezi ca nu este chiar asa. Dar oamenii ramin la distanta unii de altii. Chiar si prietenii, chiar si iubitii, se tin unul pe altul la distanta; o apropiere prea mare ar fi periculoasa, s-ar putea ca ei sa vada ceea ce esti in realitate. Iar eroarea isi are sursa in chiar modul in care pui problema, astfel incit - orice ai face - nefericirea te va urma. Vezi pe cineva care dispune de multi bani: iti vine imediat ideea ca banii reprezinta cauza fericirii. Priveste la acest om! Cit de fericit pare sa fie! Asa ca alergi dupa bani. Un altul este mai sanatos; alergi dupa sanatate! Un altul face altceva si arata foarte multumit - il urmaresti! Dar de fiecare data e vorba de celalalt...
Societatea a aranjat lucrurile astfel incit sa nu iti pui niciodata problema propriului tau potential. Si toata nefericirea provine din faptul ca nu esti tu insuti. Fii doar tu insuti si toata nefericirea si toata competitia cu ceilalti dispare; nu iti mai pasa ca altii au mai mult, ca nu esti tu cel care are mai mult. Daca vrei ca iarba sa fie mai verde, nu are rost sa privesti in curtea vecinului. Este atit de simplu ca iarba sa fie mai verde! Omul trebuie sa fie inradacinat in propria sa energie potentiala, indiferent care este aceasta. Lumea va fi atit de multumita astfel, incit acest fapt vi se va parea pur si simplu incredibil.
Aceasta scurta viata pe care o aveti poate fi transformata intr-un paradis. Aceasta mica planeta este floarea de lotus a paradisului.
Singura raspundere adevarata este fata de propriul tau potential, fata de propria ta inteligenta si constienta, fata de actiunea conforma cu ele.
Atunci cind te nasti, nu esti un copac, ci o saminta. Trebuie sa cresti, trebuie sa ajungi la o inflorire, iar aceasta inflorire va fi multumirea ta, implinirea ta. Aceasta inflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legatura decit cu tine, cu evolutia ta personala.
Intelege, trebuie sa devii o adevarata celebrare pentru tine insuti!
Daca tinjesti dupa o utopie, dorinta ta se indreapta de fapt catre o armonie individuala si sociala. Aceasta armonie nu a existat niciodata, intotdeauna a fost un haos.Societatea a fost impartita in diferite culturi, in diferite religii, in diferite natiuni - toate avind drept fundament diverse superstitii. Nici una din aceste impartiri nu e valabila. Ele arata insa ca omul este divizat in el insusi, iar acestea sunt proiectiile conflictului sau interior. Omul nu are unitate launtrica si, prin urmare, nu este in stare sa creeze o societate, o umanitate unica, nici in afara lui. Cauza nu se gaseste in exterior. Exteriorul este doar o reflectare a fiintei sale launtrice.
Nimeni nu a acordat o atentie prea mare individului, si aceasta este cauza fundamentala a tuturor problemelor. Insa datorita faptului ca individul pare atit de mic si societatea atit de mare, oamenii au impresia ca societatea poate fi schimbata, dupa care individul se va schimba la rindul lui. Dar lucrurile nu stau deloc asa, caci "societatea" nu este altceva decit un cuvint; exista numai indivizi, nu exista societate. Societatea nu are suflet, in cadrul ei nu se poate produce nici o transformare. Schimbarea este posibila numai in cazul individului, indiferent cit de mica ar fi aceasta. Si odata ce invatati cum sa schimbati individul, acest lucru poate fi apoi aplicat asupra tuturor indivizilor, de pretutindani. Eu cred ca intr-o buna zi vom avea o societate care sa fie in deplina armonie, care sa fie mult mai buna decit toate ideile pe care creatorii de utopii le-au produs de mii de ani. Realitatea va fi cu mult mai frumoasa.
Nu esti niciodata multumit cu ceea ce esti si cu ceea ce ti-a daruit existenta, deoarece atentia ta se indreapta intotdeauna spre altceva. Ai fost plasat acolo unde natura nu a planuit sa fii. Nu te indrepti sprerealizarea propriului tau potential. Tu incerci sa fii ceea ce vor altii sa fii, insa acest lucru nu te va putea multumi niciodata. Iar cind apare nemultumirea, logica iti spune: "Poate ca ceea ce ai nu este suficient; straduieste-te sa obtii mai mult!" Atunci incerci sa obtii mai mult, incepi sa cauti. Si toata lumea apare cu o masca zimbitoare, toata lumea zimbeste fericita, astfel incit fiecare vrea sa-i pacaleasca pe toti ceilalti. Si tu porti, la rindul tau, o masca, astfel incit ceilalti cred ca esti ceva mai fericit; iar tu, la rindul tau, ai impresia ca ei sunt mai fericiti. Iarba pare a fi mai verde in curtea vecinului. El priveste insa iarba din curtea ta; pentru el aceasta este mai verde. Ea pare efectiv mai verde, mai mladie, mai frumoasa. Acestea sunt iluziile pe care le creeaza distanta. Cind te apropii insa mai mult, incepi sa vezi ca nu este chiar asa. Dar oamenii ramin la distanta unii de altii. Chiar si prietenii, chiar si iubitii, se tin unul pe altul la distanta; o apropiere prea mare ar fi periculoasa, s-ar putea ca ei sa vada ceea ce esti in realitate. Iar eroarea isi are sursa in chiar modul in care pui problema, astfel incit - orice ai face - nefericirea te va urma. Vezi pe cineva care dispune de multi bani: iti vine imediat ideea ca banii reprezinta cauza fericirii. Priveste la acest om! Cit de fericit pare sa fie! Asa ca alergi dupa bani. Un altul este mai sanatos; alergi dupa sanatate! Un altul face altceva si arata foarte multumit - il urmaresti! Dar de fiecare data e vorba de celalalt...
Societatea a aranjat lucrurile astfel incit sa nu iti pui niciodata problema propriului tau potential. Si toata nefericirea provine din faptul ca nu esti tu insuti. Fii doar tu insuti si toata nefericirea si toata competitia cu ceilalti dispare; nu iti mai pasa ca altii au mai mult, ca nu esti tu cel care are mai mult. Daca vrei ca iarba sa fie mai verde, nu are rost sa privesti in curtea vecinului. Este atit de simplu ca iarba sa fie mai verde! Omul trebuie sa fie inradacinat in propria sa energie potentiala, indiferent care este aceasta. Lumea va fi atit de multumita astfel, incit acest fapt vi se va parea pur si simplu incredibil.
duminică, 14 februarie 2010
gabriel garcia marchez
Gabriel García Márquez s-a retras din viata publica din motive de sanatate: cancer limfatic. Acum, se pare ca boala s-a agravat din ce in ce mai mult. A trimis o scrisoare de ramas bun prietenilor, cititorilor si admiratorilor lui, si datorita Internetului acum este difuzata.
Iti recomand s-o citesti, intrucat acest scurt text scris de catre unul dintre cei mai stralucitori latinoamericani din ultimii ani este mai mult decat miscator.
“Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic.
As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica.
As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata!
Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu.
Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste ghiata si as astepta pana soarele rasare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor…
Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata… N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.
Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii… Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna.
Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor.
Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune “te iubesc”si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.
Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita.
Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui “imi pare rau”, “iarta-ma”, “te rog” si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.
Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine.”
Duminica, 14 Februarie 2010, 17:16
ai timp?
Indragosteste-ma si maine
nu doar o zi pe an
ai timp sa ma iubesti 364 de zile
nu doar de sfantul valentin
care nu e al vostru
nici al meu
nici al urmasilor
urmasilor
vostrii
indragosteste-te in fiecare
bataie de inima
in fiecare strop de roua
in fiecare raza de soare
in fiecare stea
in fiecare rasuflare
in fiecare miros
de floare
nu doar o zi pe an
ai timp sa ma iubesti 364 de zile
nu doar de sfantul valentin
care nu e al vostru
nici al meu
nici al urmasilor
urmasilor
vostrii
indragosteste-te in fiecare
bataie de inima
in fiecare strop de roua
in fiecare raza de soare
in fiecare stea
in fiecare rasuflare
in fiecare miros
de floare
muzeu
The New York Times
This copy is for your personal, noncommercial use only. You can order presentation-ready copies for distribution to your colleagues, clients or customers here or use the "Reprints" tool that appears next to any article. Visit www.nytreprints.com for samples and additional information. Order a reprint of this article now.
Printer Friendly Format Sponsored By
December 1, 2009
A Lost European Culture, Pulled From Obscurity
By JOHN NOBLE WILFORD
Before the glory that was Greece and Rome, even before the first cities of Mesopotamia or temples along the Nile, there lived in the Lower Danube Valley and the Balkan foothills people who were ahead of their time in art, technology and long-distance trade.
For 1,500 years, starting earlier than 5000 B.C., they farmed and built sizable towns, a few with as many as 2,000 dwellings. They mastered large-scale copper smelting, the new technology of the age. Their graves held an impressive array of exquisite headdresses and necklaces and, in one cemetery, the earliest major assemblage of gold artifacts to be found anywhere in the world.
The striking designs of their pottery speak of the refinement of the culture’s visual language. Until recent discoveries, the most intriguing artifacts were the ubiquitous terracotta “goddess” figurines, originally interpreted as evidence of the spiritual and political power of women in society.
New research, archaeologists and historians say, has broadened understanding of this long overlooked culture, which seemed to have approached the threshold of “civilization” status. Writing had yet to be invented, and so no one knows what the people called themselves. To some scholars, the people and the region are simply Old Europe.
The little-known culture is being rescued from obscurity in an exhibition, “The Lost World of Old Europe: the Danube Valley, 5000-3500 B.C.,” which opened last month at the Institute for the Study of the Ancient World at New York University. More than 250 artifacts from museums in Bulgaria, Moldova and Romania are on display for the first time in the United States. The show will run through April 25.
At its peak, around 4500 B.C., said David W. Anthony, the exhibition’s guest curator, “Old Europe was among the most sophisticated and technologically advanced places in the world” and was developing “many of the political, technological and ideological signs of civilization.”
Dr. Anthony is a professor of anthropology at Hartwick College in Oneonta, N.Y., and author of “The Horse, the Wheel, and Language: How Bronze-Age Riders from the Eurasian Steppes Shaped the Modern World.” Historians suggest that the arrival in southeastern Europe of people from the steppes may have contributed to the collapse of the Old Europe culture by 3500 B.C.
At the exhibition preview, Roger S. Bagnall, director of the institute, confessed that until now “a great many archaeologists had not heard of these Old Europe cultures.” Admiring the colorful ceramics, Dr. Bagnall, a specialist in Egyptian archaeology, remarked that at the time “Egyptians were certainly not making pottery like this.”
A show catalog, published by Princeton University Press, is the first compendium in English of research on Old Europe discoveries. The book, edited by Dr. Anthony, with Jennifer Y. Chi, the institute’s associate director for exhibitions, includes essays by experts from Britain, France, Germany, the United States and the countries where the culture existed.
Dr. Chi said the exhibition reflected the institute’s interest in studying the relationships of well-known cultures and the “underappreciated ones.”
Although excavations over the last century uncovered traces of ancient settlements and the goddess figurines, it was not until local archaeologists in 1972 discovered a large fifth-millennium B.C. cemetery at Varna, Bulgaria, that they began to suspect these were not poor people living in unstructured egalitarian societies. Even then, confined in cold war isolation behind the Iron Curtain, Bulgarians and Romanians were unable to spread their knowledge to the West.
The story now emerging is of pioneer farmers after about 6200 B.C. moving north into Old Europe from Greece and Macedonia, bringing wheat and barley seeds and domesticated cattle and sheep. They established colonies along the Black Sea and in the river plains and hills, and these evolved into related but somewhat distinct cultures, archaeologists have learned. The settlements maintained close contact through networks of trade in copper and gold and also shared patterns of ceramics.
The Spondylus shell from the Aegean Sea was a special item of trade. Perhaps the shells, used in pendants and bracelets, were symbols of their Aegean ancestors. Other scholars view such long-distance acquisitions as being motivated in part by ideology in which goods are not commodities in the modern sense but rather “valuables,” symbols of status and recognition.
Noting the diffusion of these shells at this time, Michel Louis Seferiades, an anthropologist at the National Center for Scientific Research in France, suspects “the objects were part of a halo of mysteries, an ensemble of beliefs and myths.”
In any event, Dr. Seferiades wrote in the exhibition catalog that the prevalence of the shells suggested the culture had links to “a network of access routes and a social framework of elaborate exchange systems — including bartering, gift exchange and reciprocity.”
Over a wide area of what is now Bulgaria and Romania, the people settled into villages of single- and multiroom houses crowded inside palisades. The houses, some with two stories, were framed in wood with clay-plaster walls and beaten-earth floors. For some reason, the people liked making fired clay models of multilevel dwellings, examples of which are exhibited.
A few towns of the Cucuteni people, a later and apparently robust culture in the north of Old Europe, grew to more than 800 acres, which archaeologists consider larger than any other known human settlements at the time. But excavations have yet to turn up definitive evidence of palaces, temples or large civic buildings. Archaeologists concluded that rituals of belief seemed to be practiced in the homes, where cultic artifacts have been found.
The household pottery decorated in diverse, complex styles suggested the practice of elaborate at-home dining rituals. Huge serving bowls on stands were typical of the culture’s “socializing of food presentation,” Dr. Chi said.
At first, the absence of elite architecture led scholars to assume that Old Europe had little or no hierarchical power structure. This was dispelled by the graves in the Varna cemetery. For two decades after 1972, archaeologists found 310 graves dated to about 4500 B.C. Dr. Anthony said this was “the best evidence for the existence of a clearly distinct upper social and political rank.”
Vladimir Slavchev, a curator at the Varna Regional Museum of History, said the “richness and variety of the Varna grave gifts was a surprise,” even to the Bulgarian archaeologist Ivan Ivanov, who directed the discoveries. “Varna is the oldest cemetery yet found where humans were buried with golden ornaments,” Dr. Slavchev said.
More than 3,000 pieces of gold were found in 62 of the graves, along with copper weapons and tools, and ornaments, necklaces and bracelets of the prized Aegean shells. “The concentration of imported prestige objects in a distinct minority of graves suggest that institutionalized higher ranks did exist,” exhibition curators noted in a text panel accompanying the Varna gold.
Yet it is puzzling that the elite seemed not to indulge in private lives of excess. “The people who donned gold costumes for public events while they were alive,” Dr. Anthony wrote, “went home to fairly ordinary houses.”
Copper, not gold, may have been the main source of Old Europe’s economic success, Dr. Anthony said. As copper smelting developed about 5400 B.C., the Old Europe cultures tapped abundant ores in Bulgaria and what is now Serbia and learned the high-heat technique of extracting pure metallic copper.
Smelted copper, cast as axes, hammered into knife blades and coiled in bracelets, became valuable exports. Old Europe copper pieces have been found in graves along the Volga River, 1,200 miles east of Bulgaria. Archaeologists have recovered more than five tons of pieces from Old Europe sites.
An entire gallery is devoted to the figurines, the more familiar and provocative of the culture’s treasures. They have been found in virtually every Old Europe culture and in several contexts: in graves, house shrines and other possibly “religious spaces.”
One of the best known is the fired clay figure of a seated man, his shoulders bent and hands to his face in apparent contemplation. Called the “Thinker,” the piece and a comparable female figurine were found in a cemetery of the Hamangia culture, in Romania. Were they thinking, or mourning?
Many of the figurines represent women in stylized abstraction, with truncated or elongated bodies and heaping breasts and expansive hips. The explicit sexuality of these figurines invites interpretations relating to earthly and human fertility.
An arresting set of 21 small female figurines, seated in a circle, was found at a pre-Cucuteni village site in northeastern Romania. “It is not difficult to imagine,” said Douglass W. Bailey of San Francisco State University, the Old Europe people “arranging sets of seated figurines into one or several groups of miniature activities, perhaps with the smaller figurines at the feet or even on the laps of the larger, seated ones.”
Others imagined the figurines as the “Council of Goddesses.” In her influential books three decades ago, Marija Gimbutas, an anthropologist at the University of California, Los Angeles, offered these and other so-called Venus figurines as representatives of divinities in cults to a Mother Goddess that reigned in prehistoric Europe.
Although the late Dr. Gimbutas still has an ardent following, many scholars hew to more conservative, nondivine explanations. The power of the objects, Dr. Bailey said, was not in any specific reference to the divine, but in “a shared understanding of group identity.”
As Dr. Bailey wrote in the exhibition catalog, the figurines should perhaps be defined only in terms of their actual appearance: miniature, representational depictions of the human form. He thus “assumed (as is justified by our knowledge of human evolution) that the ability to make, use and understand symbolic objects such as figurines is an ability that is shared by all modern humans and thus is a capability that connects you, me, Neolithic men, women and children, and the Paleolithic painters in caves.”
Or else the “Thinker,” for instance, is the image of you, me, the archaeologists and historians confronted and perplexed by a “lost” culture in southeastern Europe that had quite a go with life back before a single word was written or a wheel turned.
Home
* World
* U.S.
* N.Y. / Region
* Business
* Technology
* Science
* Health
* Sports
* Opinion
* Arts
* Style
* Travel
* Jobs
* Real Estate
* Automobiles
* Back to Top
Copyright 2009 The New York Times Company
* Privacy Policy
* Terms of Service
* Search
* Corrections
* RSS
* First Look
* Help
* Contact Us
* Work for Us
* Site Map
This copy is for your personal, noncommercial use only. You can order presentation-ready copies for distribution to your colleagues, clients or customers here or use the "Reprints" tool that appears next to any article. Visit www.nytreprints.com for samples and additional information. Order a reprint of this article now.
Printer Friendly Format Sponsored By
December 1, 2009
A Lost European Culture, Pulled From Obscurity
By JOHN NOBLE WILFORD
Before the glory that was Greece and Rome, even before the first cities of Mesopotamia or temples along the Nile, there lived in the Lower Danube Valley and the Balkan foothills people who were ahead of their time in art, technology and long-distance trade.
For 1,500 years, starting earlier than 5000 B.C., they farmed and built sizable towns, a few with as many as 2,000 dwellings. They mastered large-scale copper smelting, the new technology of the age. Their graves held an impressive array of exquisite headdresses and necklaces and, in one cemetery, the earliest major assemblage of gold artifacts to be found anywhere in the world.
The striking designs of their pottery speak of the refinement of the culture’s visual language. Until recent discoveries, the most intriguing artifacts were the ubiquitous terracotta “goddess” figurines, originally interpreted as evidence of the spiritual and political power of women in society.
New research, archaeologists and historians say, has broadened understanding of this long overlooked culture, which seemed to have approached the threshold of “civilization” status. Writing had yet to be invented, and so no one knows what the people called themselves. To some scholars, the people and the region are simply Old Europe.
The little-known culture is being rescued from obscurity in an exhibition, “The Lost World of Old Europe: the Danube Valley, 5000-3500 B.C.,” which opened last month at the Institute for the Study of the Ancient World at New York University. More than 250 artifacts from museums in Bulgaria, Moldova and Romania are on display for the first time in the United States. The show will run through April 25.
At its peak, around 4500 B.C., said David W. Anthony, the exhibition’s guest curator, “Old Europe was among the most sophisticated and technologically advanced places in the world” and was developing “many of the political, technological and ideological signs of civilization.”
Dr. Anthony is a professor of anthropology at Hartwick College in Oneonta, N.Y., and author of “The Horse, the Wheel, and Language: How Bronze-Age Riders from the Eurasian Steppes Shaped the Modern World.” Historians suggest that the arrival in southeastern Europe of people from the steppes may have contributed to the collapse of the Old Europe culture by 3500 B.C.
At the exhibition preview, Roger S. Bagnall, director of the institute, confessed that until now “a great many archaeologists had not heard of these Old Europe cultures.” Admiring the colorful ceramics, Dr. Bagnall, a specialist in Egyptian archaeology, remarked that at the time “Egyptians were certainly not making pottery like this.”
A show catalog, published by Princeton University Press, is the first compendium in English of research on Old Europe discoveries. The book, edited by Dr. Anthony, with Jennifer Y. Chi, the institute’s associate director for exhibitions, includes essays by experts from Britain, France, Germany, the United States and the countries where the culture existed.
Dr. Chi said the exhibition reflected the institute’s interest in studying the relationships of well-known cultures and the “underappreciated ones.”
Although excavations over the last century uncovered traces of ancient settlements and the goddess figurines, it was not until local archaeologists in 1972 discovered a large fifth-millennium B.C. cemetery at Varna, Bulgaria, that they began to suspect these were not poor people living in unstructured egalitarian societies. Even then, confined in cold war isolation behind the Iron Curtain, Bulgarians and Romanians were unable to spread their knowledge to the West.
The story now emerging is of pioneer farmers after about 6200 B.C. moving north into Old Europe from Greece and Macedonia, bringing wheat and barley seeds and domesticated cattle and sheep. They established colonies along the Black Sea and in the river plains and hills, and these evolved into related but somewhat distinct cultures, archaeologists have learned. The settlements maintained close contact through networks of trade in copper and gold and also shared patterns of ceramics.
The Spondylus shell from the Aegean Sea was a special item of trade. Perhaps the shells, used in pendants and bracelets, were symbols of their Aegean ancestors. Other scholars view such long-distance acquisitions as being motivated in part by ideology in which goods are not commodities in the modern sense but rather “valuables,” symbols of status and recognition.
Noting the diffusion of these shells at this time, Michel Louis Seferiades, an anthropologist at the National Center for Scientific Research in France, suspects “the objects were part of a halo of mysteries, an ensemble of beliefs and myths.”
In any event, Dr. Seferiades wrote in the exhibition catalog that the prevalence of the shells suggested the culture had links to “a network of access routes and a social framework of elaborate exchange systems — including bartering, gift exchange and reciprocity.”
Over a wide area of what is now Bulgaria and Romania, the people settled into villages of single- and multiroom houses crowded inside palisades. The houses, some with two stories, were framed in wood with clay-plaster walls and beaten-earth floors. For some reason, the people liked making fired clay models of multilevel dwellings, examples of which are exhibited.
A few towns of the Cucuteni people, a later and apparently robust culture in the north of Old Europe, grew to more than 800 acres, which archaeologists consider larger than any other known human settlements at the time. But excavations have yet to turn up definitive evidence of palaces, temples or large civic buildings. Archaeologists concluded that rituals of belief seemed to be practiced in the homes, where cultic artifacts have been found.
The household pottery decorated in diverse, complex styles suggested the practice of elaborate at-home dining rituals. Huge serving bowls on stands were typical of the culture’s “socializing of food presentation,” Dr. Chi said.
At first, the absence of elite architecture led scholars to assume that Old Europe had little or no hierarchical power structure. This was dispelled by the graves in the Varna cemetery. For two decades after 1972, archaeologists found 310 graves dated to about 4500 B.C. Dr. Anthony said this was “the best evidence for the existence of a clearly distinct upper social and political rank.”
Vladimir Slavchev, a curator at the Varna Regional Museum of History, said the “richness and variety of the Varna grave gifts was a surprise,” even to the Bulgarian archaeologist Ivan Ivanov, who directed the discoveries. “Varna is the oldest cemetery yet found where humans were buried with golden ornaments,” Dr. Slavchev said.
More than 3,000 pieces of gold were found in 62 of the graves, along with copper weapons and tools, and ornaments, necklaces and bracelets of the prized Aegean shells. “The concentration of imported prestige objects in a distinct minority of graves suggest that institutionalized higher ranks did exist,” exhibition curators noted in a text panel accompanying the Varna gold.
Yet it is puzzling that the elite seemed not to indulge in private lives of excess. “The people who donned gold costumes for public events while they were alive,” Dr. Anthony wrote, “went home to fairly ordinary houses.”
Copper, not gold, may have been the main source of Old Europe’s economic success, Dr. Anthony said. As copper smelting developed about 5400 B.C., the Old Europe cultures tapped abundant ores in Bulgaria and what is now Serbia and learned the high-heat technique of extracting pure metallic copper.
Smelted copper, cast as axes, hammered into knife blades and coiled in bracelets, became valuable exports. Old Europe copper pieces have been found in graves along the Volga River, 1,200 miles east of Bulgaria. Archaeologists have recovered more than five tons of pieces from Old Europe sites.
An entire gallery is devoted to the figurines, the more familiar and provocative of the culture’s treasures. They have been found in virtually every Old Europe culture and in several contexts: in graves, house shrines and other possibly “religious spaces.”
One of the best known is the fired clay figure of a seated man, his shoulders bent and hands to his face in apparent contemplation. Called the “Thinker,” the piece and a comparable female figurine were found in a cemetery of the Hamangia culture, in Romania. Were they thinking, or mourning?
Many of the figurines represent women in stylized abstraction, with truncated or elongated bodies and heaping breasts and expansive hips. The explicit sexuality of these figurines invites interpretations relating to earthly and human fertility.
An arresting set of 21 small female figurines, seated in a circle, was found at a pre-Cucuteni village site in northeastern Romania. “It is not difficult to imagine,” said Douglass W. Bailey of San Francisco State University, the Old Europe people “arranging sets of seated figurines into one or several groups of miniature activities, perhaps with the smaller figurines at the feet or even on the laps of the larger, seated ones.”
Others imagined the figurines as the “Council of Goddesses.” In her influential books three decades ago, Marija Gimbutas, an anthropologist at the University of California, Los Angeles, offered these and other so-called Venus figurines as representatives of divinities in cults to a Mother Goddess that reigned in prehistoric Europe.
Although the late Dr. Gimbutas still has an ardent following, many scholars hew to more conservative, nondivine explanations. The power of the objects, Dr. Bailey said, was not in any specific reference to the divine, but in “a shared understanding of group identity.”
As Dr. Bailey wrote in the exhibition catalog, the figurines should perhaps be defined only in terms of their actual appearance: miniature, representational depictions of the human form. He thus “assumed (as is justified by our knowledge of human evolution) that the ability to make, use and understand symbolic objects such as figurines is an ability that is shared by all modern humans and thus is a capability that connects you, me, Neolithic men, women and children, and the Paleolithic painters in caves.”
Or else the “Thinker,” for instance, is the image of you, me, the archaeologists and historians confronted and perplexed by a “lost” culture in southeastern Europe that had quite a go with life back before a single word was written or a wheel turned.
Home
* World
* U.S.
* N.Y. / Region
* Business
* Technology
* Science
* Health
* Sports
* Opinion
* Arts
* Style
* Travel
* Jobs
* Real Estate
* Automobiles
* Back to Top
Copyright 2009 The New York Times Company
* Privacy Policy
* Terms of Service
* Search
* Corrections
* RSS
* First Look
* Help
* Contact Us
* Work for Us
* Site Map
sâmbătă, 13 februarie 2010
banii
Că maneliştii, "divele", "prinţesele", cocalarii şi piţipoancele îşi etalează maşinile, bijoux-urile, ţoalele, ne-am obişnuit deja. A apărut însă şi "piţiponcus bancnotus", specia care îşi arată banii. Un fel de cont la vedere. La propriu! Pe hi5.
De ce s-ar poza cineva cu leafa în mână după ce a adunat căpşuni o vară întreagă? Sau cu teancul de bancnote la brâu? Ori cu banii în sân, aşa cum se obişnuia pe vremea stră-străbunicii, când nu se auzise încă de portmoneu. Poate asta e explicaţia: n-au bani să-şi cumpere un portofel! Ideea absolut stupidă, aberantă sau amuzantă e că nişte sărăntoci care au strâns din curtoazie pentru eventualele cuceriri ceva bănuţi (pe care-i flutură prin faţa altora mai fraieri ca ei) au impresia că lumea îi va socoti putred de bogaţi. "E foame de bani, e foame de bani, băieţi.../ Lumea ştie ce fel de cârnaţi sunteţi", cum spuneau într-o parodie băieţii de la A-tentat.
CUTIA CU "VALORI"
Ţigănia amintită a plecat de la manelişti, care au ţinut să demonstreze că au şi ei "valoare". Iată ce ţese mintea acestora: "Numai cu mâinile goale/ Şi un paşaport/ Am putere şi valoare/ Că sunt mafiot/ Mafiot din Spania,/ Ba din România/ Unde se învaţă prima dată şmecheria". "Eu când stau şi număr bani... Voi vă faceţi "spovedani".../ Şi speraţi ca Dumnezeu/ Să vă dea norocul meu." "Ban pe ban pun, ban pe ban/ Fac afaceri mari, în stil american/ Valoare eu la toţi vă dau/ Eu de la voi n-am ce să iau." "De mic eu când m-am născut/ Mare noroc am avut/ Valoarea mea, valoarea mea/ Nu o are nimenea/ Când am bani în buzunar/ De nimic eu n-am habar."
Culmea este că există destui fo(ru)mişti care spun că e "cool" să te pozezi cu banii. Şi aşa cum cântă idolul lor, Guţă, mulţi au luat de bune textele: "Io mi-am pus aseară-n gând/ De duşmani ca să mă râd/ Să fac un covor de bani/ Şi să-l arunc pe duşmani". Prin urmare, se găsesc destui cocalari şi piţipoance care pierd câteva ore bune pentru a aranja, la propriu, covorul de bani. Ori salteaua de bani, ori patul cu bani, ori pătura de bani. Dacă-i luăm la bani mărunţi, putem observa din ce pătură socială fac parte: din aceea care n-a văzut un fond prea mare la viaţa sa, aşa că 1.000-2.000 de euro sau 10 milioane de lei li se par o avere!
BANII VORBESC
"Asta-i viaţa adevărată/ Când ai bani ai loc în faţă/ Şi duşmanii te iubesc,/ Fiindcă banii azi vorbesc." Aşadar, banii vorbesc... despre cât (n-)au aceşti oameni. Nici în cont şi nici în creier. Despre cât de săraci cu duhul sunt cei care-i afişează. În schimb, au "imaginaţie": piţipoancele se pozează ca şi cum au atât de mulţi bani încât nu mai au ce să facă cu ei. De parcă ar exista cineva pe lumea asta care nu mai ştie ce să facă cu ei şi îi aruncă la gunoi. În mintea lor cea redusă au impresia că cineva chiar ar putea crede asta. Aşa că îşi fac poze măturând banii şi aruncându-i la coş! Îi adună cu făraşul, îi împrăştie pe jos şi spun că-i "mărunţiş" sau se pozează cu bancnotele în formă de evantai. Da, când n-ai văzut în viaţa ta atâţia bani la un loc, te apucă transpiraţia! Nimeni nu dă doi bani pe "valoarea" lor, pe care o arată doar în ziua când iau bunicii pensia sau la vânzarea vreunui apartament. Ori în cazul întreţinuţilor, în ziua de salariu a "babacilor".
CONTURILE LA VEDERE!
De ce şi-ar ţine cineva conturile la vedere la propriu? Fiindcă n-au ce arăta altceva, piţipoancele îşi arată banii. Dacă n-au forme, măcar să aibă fond! De cele mai multe ori, sumele pe care le etalează la chiloţi nu le-ar ajunge nici măcar de trei şedinţe la o sală de fitness. Şi, totuşi, "pipiţele" vor să arate că au euroi. Expun câteva sute în bancnote de 50, să pară mai multe, şi-apoi le postează pe hi5. De ce s-ar poza nişte fete durdulii cu banii îndesaţi în sutien? De ce s-ar poza cineva în chiloţi pe un morman de bani? Sau de ce s-ar poza îngropat în bancnote? Ipostaza e de-a dreptul penibilă. "Eu am bani şi am valută, dar am mintea foarte scurtă", este doar începutul imnului dedicat cocalarilor. Altfel spus, cu banii nu poţi cumpăra neuronii care-ţi lipsesc.
PATUL CU BANI
0-113836-banii.jpg
Cocalarul vrea să iasă în evidenţă prin orice mijloace, mai ales cu ajutorul banilor, pe care de cele mai multe ori nu-i are. Salteaua ticsită din fotografii este realizată ori în fotoshop, ori "banii" sunt scoşi la imprimantă. Iar cei care chiar există sunt în bancnote cât mai mici, chiar şi de un dolar, doar-doar or părea mai mulţi şi să reuşească să acopere tot patul. "Am talent şi sunt bogat/ Sunt frumos şi sunt stilat/ Am talent chiar şi în somn/ Fac bani şi atunci când dorm." Este explicaţia standard pentru pozele cu banii întinşi pe pat.
ALOCAŢIA DE PITZI
0-113866-bani.jpg
Îngrijorător este faptul că au apărut şi cocalarii şi piţipoancele de grupă mică. Mai precis, copiii care îşi adună alocaţia o ţin câteva luni şi-apoi sparg puşculiţa pentru a-şi face o poză. Sau "împrumută" pentru o şedinţă foto salariul întregii familii. Însă nu e vina lor. Dacă părinţii fac exact acelaşi lucru, ei ce-ar putea să înveţe şi mai ales de la cine?! La ce preocupări au, e greu de crezut că vor realiza ceva în viaţă. "Banii fac pământul să se-nvârtă/ Şi toată lumea vrea să plouă cu valută/ Da' nu se-ntâmplă", aşa cum bine zice Spike.
LA CĂLDURICĂ
0-113837-dolari.jpg
Ce nu fac oamenii pentru bani?! Dar, dacă au prea mulţi, oare ce fac cu ei? Îi iau cu mătura şi-i dau la gunoi! Aşa se investeşte, mai nou, în opinia cocalarilor şi a piţipoancelor. Asta aminteşte de o fază autentică în care cineva spunea că nu mai ştie ce să mai facă cu banii. "Cumpără-ţi o carte!", i s-a sugerat. Mai e "la modă" printre specimenele amintite să se învelească nu cu plapuma, ci cu bani. De parcă bancnotele le-ar ţine de cald! Mai bine şi-ar cumpăra o lenjerie sau o pătură. Însă, aşa cum spune proverbul, cum îşi aştern, aşa dorm...
imagini preluate de pe pitzipoaca.org
De ce s-ar poza cineva cu leafa în mână după ce a adunat căpşuni o vară întreagă? Sau cu teancul de bancnote la brâu? Ori cu banii în sân, aşa cum se obişnuia pe vremea stră-străbunicii, când nu se auzise încă de portmoneu. Poate asta e explicaţia: n-au bani să-şi cumpere un portofel! Ideea absolut stupidă, aberantă sau amuzantă e că nişte sărăntoci care au strâns din curtoazie pentru eventualele cuceriri ceva bănuţi (pe care-i flutură prin faţa altora mai fraieri ca ei) au impresia că lumea îi va socoti putred de bogaţi. "E foame de bani, e foame de bani, băieţi.../ Lumea ştie ce fel de cârnaţi sunteţi", cum spuneau într-o parodie băieţii de la A-tentat.
CUTIA CU "VALORI"
Ţigănia amintită a plecat de la manelişti, care au ţinut să demonstreze că au şi ei "valoare". Iată ce ţese mintea acestora: "Numai cu mâinile goale/ Şi un paşaport/ Am putere şi valoare/ Că sunt mafiot/ Mafiot din Spania,/ Ba din România/ Unde se învaţă prima dată şmecheria". "Eu când stau şi număr bani... Voi vă faceţi "spovedani".../ Şi speraţi ca Dumnezeu/ Să vă dea norocul meu." "Ban pe ban pun, ban pe ban/ Fac afaceri mari, în stil american/ Valoare eu la toţi vă dau/ Eu de la voi n-am ce să iau." "De mic eu când m-am născut/ Mare noroc am avut/ Valoarea mea, valoarea mea/ Nu o are nimenea/ Când am bani în buzunar/ De nimic eu n-am habar."
Culmea este că există destui fo(ru)mişti care spun că e "cool" să te pozezi cu banii. Şi aşa cum cântă idolul lor, Guţă, mulţi au luat de bune textele: "Io mi-am pus aseară-n gând/ De duşmani ca să mă râd/ Să fac un covor de bani/ Şi să-l arunc pe duşmani". Prin urmare, se găsesc destui cocalari şi piţipoance care pierd câteva ore bune pentru a aranja, la propriu, covorul de bani. Ori salteaua de bani, ori patul cu bani, ori pătura de bani. Dacă-i luăm la bani mărunţi, putem observa din ce pătură socială fac parte: din aceea care n-a văzut un fond prea mare la viaţa sa, aşa că 1.000-2.000 de euro sau 10 milioane de lei li se par o avere!
BANII VORBESC
"Asta-i viaţa adevărată/ Când ai bani ai loc în faţă/ Şi duşmanii te iubesc,/ Fiindcă banii azi vorbesc." Aşadar, banii vorbesc... despre cât (n-)au aceşti oameni. Nici în cont şi nici în creier. Despre cât de săraci cu duhul sunt cei care-i afişează. În schimb, au "imaginaţie": piţipoancele se pozează ca şi cum au atât de mulţi bani încât nu mai au ce să facă cu ei. De parcă ar exista cineva pe lumea asta care nu mai ştie ce să facă cu ei şi îi aruncă la gunoi. În mintea lor cea redusă au impresia că cineva chiar ar putea crede asta. Aşa că îşi fac poze măturând banii şi aruncându-i la coş! Îi adună cu făraşul, îi împrăştie pe jos şi spun că-i "mărunţiş" sau se pozează cu bancnotele în formă de evantai. Da, când n-ai văzut în viaţa ta atâţia bani la un loc, te apucă transpiraţia! Nimeni nu dă doi bani pe "valoarea" lor, pe care o arată doar în ziua când iau bunicii pensia sau la vânzarea vreunui apartament. Ori în cazul întreţinuţilor, în ziua de salariu a "babacilor".
CONTURILE LA VEDERE!
De ce şi-ar ţine cineva conturile la vedere la propriu? Fiindcă n-au ce arăta altceva, piţipoancele îşi arată banii. Dacă n-au forme, măcar să aibă fond! De cele mai multe ori, sumele pe care le etalează la chiloţi nu le-ar ajunge nici măcar de trei şedinţe la o sală de fitness. Şi, totuşi, "pipiţele" vor să arate că au euroi. Expun câteva sute în bancnote de 50, să pară mai multe, şi-apoi le postează pe hi5. De ce s-ar poza nişte fete durdulii cu banii îndesaţi în sutien? De ce s-ar poza cineva în chiloţi pe un morman de bani? Sau de ce s-ar poza îngropat în bancnote? Ipostaza e de-a dreptul penibilă. "Eu am bani şi am valută, dar am mintea foarte scurtă", este doar începutul imnului dedicat cocalarilor. Altfel spus, cu banii nu poţi cumpăra neuronii care-ţi lipsesc.
PATUL CU BANI
0-113836-banii.jpg
Cocalarul vrea să iasă în evidenţă prin orice mijloace, mai ales cu ajutorul banilor, pe care de cele mai multe ori nu-i are. Salteaua ticsită din fotografii este realizată ori în fotoshop, ori "banii" sunt scoşi la imprimantă. Iar cei care chiar există sunt în bancnote cât mai mici, chiar şi de un dolar, doar-doar or părea mai mulţi şi să reuşească să acopere tot patul. "Am talent şi sunt bogat/ Sunt frumos şi sunt stilat/ Am talent chiar şi în somn/ Fac bani şi atunci când dorm." Este explicaţia standard pentru pozele cu banii întinşi pe pat.
ALOCAŢIA DE PITZI
0-113866-bani.jpg
Îngrijorător este faptul că au apărut şi cocalarii şi piţipoancele de grupă mică. Mai precis, copiii care îşi adună alocaţia o ţin câteva luni şi-apoi sparg puşculiţa pentru a-şi face o poză. Sau "împrumută" pentru o şedinţă foto salariul întregii familii. Însă nu e vina lor. Dacă părinţii fac exact acelaşi lucru, ei ce-ar putea să înveţe şi mai ales de la cine?! La ce preocupări au, e greu de crezut că vor realiza ceva în viaţă. "Banii fac pământul să se-nvârtă/ Şi toată lumea vrea să plouă cu valută/ Da' nu se-ntâmplă", aşa cum bine zice Spike.
LA CĂLDURICĂ
0-113837-dolari.jpg
Ce nu fac oamenii pentru bani?! Dar, dacă au prea mulţi, oare ce fac cu ei? Îi iau cu mătura şi-i dau la gunoi! Aşa se investeşte, mai nou, în opinia cocalarilor şi a piţipoancelor. Asta aminteşte de o fază autentică în care cineva spunea că nu mai ştie ce să mai facă cu banii. "Cumpără-ţi o carte!", i s-a sugerat. Mai e "la modă" printre specimenele amintite să se învelească nu cu plapuma, ci cu bani. De parcă bancnotele le-ar ţine de cald! Mai bine şi-ar cumpăra o lenjerie sau o pătură. Însă, aşa cum spune proverbul, cum îşi aştern, aşa dorm...
imagini preluate de pe pitzipoaca.org
vineri, 12 februarie 2010
platon
Platon – apologia singularităţii
Autor: Florin MüLLER
Filozofia nu este numai calea regală către cunoaştere (ca act în sine al spiritului stingher, într-o lume dintotdeauna măcinată de prioritatea politicului, de hegemonia lumescului, a profanului şi a constrîngerilor biologice), ci şi un stil de existenţă sau, poate mai modest, de exprimare a reflexiei, a dubitativului. Filozofia este şi stil de existenţă individuală a filozofului în cetate ori mărturie a existenţei sociale. În secolul al XX-lea, cu deosebire în ultimele sale decenii, filozofia a trebuit să-şi reformuleze statutul. Epoca marilor sisteme din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea a murit odată cu barocele tratate ale lui Martin Heidegger sau J.P. Sartre. Filozofia, cu deosebire epistemologia, a păşit către un nou tip de reflexie, ce a refuzat orgolios exprimarea exclusivă prin cuvîntul-concept pentru a lăsa loc arhitecturii inhibante a matematicii, a logicii, a fizicii.
Eşecul existenţialismului în atitudini politice, prăbuşirea verticalităţii intelectuale contestatare a marxismului în fundătura ideologiei leninist-staliniste marchează nu numai modificarea paradigmei cunoaşterii. Chiar dacă filozofia eseistic-metafizică îşi continuă existenţa, ce caută să recupereze din eclatanţa şi legitimitatea de la începutul secolului al XX-lea, epistemologia a marginalizat direcţia reflexiei de acest gen de cîteva decenii, iar cantonarea în stilul reflexiv prin metafora filozofică este, în ochii direcţiilor de avangardă (deja clasicizată şi ea), mai curînd expresia unei retardări intelectuale. Filozofii „clasici“ au acceptat statutul lor secundar în piaţa bunurilor simbolice ale filozofiei, lăsînd prioritate demersurilor hermeneutice legate de singura disciplină al cărei contact cu lumea real-vizibilă pare cel mai îndepărtat, dar şi cel mai puţin necesar: matematica. În gustul public a triumfat însă filozofia radicală de tip moral (Cioran), a culturii (Spengler, Blaga, pentru spaţiul românesc) sau cea politică (Popper, care accelerează mult modificarea paradigmei intelectuale imprimate de filozofia analitică).
Nici platonismul, nici kantianismul nu s-au degradat
În acest spaţiu al ideilor, dar şi al gestionării lor publice, direcţia interpretării paradigmelor clasice (Platon, Aristotel, Kant, Hegel) nu a pierdut însă terenul vizibilităţii şi al relevanţei teoretizării. În interiorul „genului“, acumulările cunoaşterii, pentru a nu vorbi tezist-teleologic de „progres“, au fost decisive. Cultura românească interesată/specializată în filozofie s-a integrat validităţii acestui demers. A reflecta în continuare asupra lui Platon, Aristotel sau Kant nu este deloc un exerciţiu intelectual desuet, incapabil de a cîştiga atenţia publicului intelectual. Chiar dacă în interiorul spiritului comun au intrat demult cîteva clişee intelectuale precum „lumea ideilor“ sau „lucrul în sine“, nici platonismul, nici kantianismul nu s-au degradat, nu s-au delegitimat în axiologia genului.
În anii ’90, au fost vizibile mai ales eforturile de recuperare disperat forţată şi neprofesonistă uneori a unor filozofi precum Karl Popper, Wittgenstein, Friedrich von Hayek (mai ales în direcţia atenţiei acordate de aceştia societăţilor închise – fapt de la sine înţeles prin priorităţile culturii de tip democratic – sau naturii limbajului), Nae Ionescu, Emil Cioran pentru reflexia românească.
Filozofia a avut drept concurent şi religia, denumită zeflemitor uneori drept „filozofia maselor populare“. În ultimul timp, literatura filozofică se întoarce la uneltele sale verificate: hermeneutica textelor canonice. Este şi cazul lucrării (încă) tînărului profesor de istorie Dan Solcan. Nu este nici o distonanţă între conţinutul tezei sale de doctorat (care reprezintă o formă amplificată a cărţii), specialitatea pentru care a obţinut titlul de doctor în filozofie. Deşi opinia publică îl ataşează atît de simplist „taberei idealiste“ (opunînd-o „materialismului“, cînd, de fapt, în logica metafizicii medievale, Platon este mai curînd realist – iar Mircea Vulcănescu avea motive să reflecteze rapid asupra acestei situaţii la examenul său la Nae Ionescu), Platon este unul dintre cei mai aplicaţi filozofi asupra naturii reale a socialului, a istoricităţii. Dan Solcan evită şi o altă fundătură a hermeneuticii platoniciene, aceea a situării rapide a filozofului în zona construcţiei intelectuale (şi practice, într-o măsură) a unui totalitarism avant la lettre.
Miza autorului este construcţia unei analize în jurul a două texte platonice, Euthyphron şi Apologia lui Socrate. Conceptul ce dă coerenţă demersului şi unifică direcţiile celor două dialoguri, dintr-o perspectivă ce se vrea unificatoare, este cel al pietăţii. Altfel spus, autorul asumă ipoteza existenţei unei coerenţe profunde a complexului textual şi intelectual ce reuneşte cele două scrieri, coerenţă care, în opinia sa, poate fi surprinsă la nivelul discursului platonic (explicit, implicit) despre pietate. Dialog relativ scurt, Euthyphron îşi propune obţinerea unei definiţii a pietăţii; acest demers se realizează prin utilizarea bine cunoscutului dialog socratic, interlocutorul filozofului fiind profetul Euthyphron. Operă mai amplă, Apologia relatează procesul lui Socrate (mai precis pretinsul discurs al apărării şi confruntarea directă între acuzat şi principalul acuzator, Meletos).
Avînd în vedere că procesul în discuţie este în principal unul de impietate, Platon foloseşte evenimentul istoric real, cel din 399 î.Hr., pentru a combate acuzaţia adusă maestrului său. Această intenţie se realizează nu atît printr-o respingere punctuală şi elaborată a capetelor de acuzare, cît prin descrierea modului de viaţă al lui Socrate (philosophikos bios), mod de viaţă care, odată explicat şi înţeles corect, reprezintă cea mai convingătoare dovadă a nevinovăţiei acuzatului. Dar cum un proces nu este ocazia cea mai nimerită pentru discuţii filozofice, Platon inventează un decor şi o situaţie – întîlnirea «întîmplătoare» (fictivă, în fapt) dintre Socrate, chemat de Arhontele-Rege pentru rezolvarea aspectelor tehnice premergătoare procesului, şi Euthyphron, implicat, la rîndul său, într-un proces în care îşi acuză propriul tată. Acest lucru îi permite să analizeze problematica pietăţii în general (iar în particular, a pietăţii lui Socrate), dintr-o perspectivă diferită, cu dispoziţia şi aplicaţia necesare examenului filozofic (eliberat în acest context de constrîngerile impuse de regulile unui proces). Cu alte cuvinte, profund marcat de condamnarea injustă a maestrului său, Platon îşi propune să dovedească nevinovăţia acestuia prin două demersuri diferite şi complementare.
Unul dintre ele este narativ, pozitiv în esenţa sa, adaptat în formă discursului judiciar; acesta descrie un mod de viaţă ieşit din comun (atopos), pune în evidenţă diferenţele majore dintre religiozitatea populară şi cea filozofică şi sfîrşeşte prin a exalta caracterul singular al pietăţii socratice. Celălalt este refutativ prin însăşi natura sa, urmînd regulile conversaţiei socratice (nici una dintre definiţiile propuse nu rezistă în faţa examinării); el permite o analiză minuţioasă a diverselor abordări asupra pietăţii şi, fapt esenţial, conturează pietatea socratică atît în opoziţie cu opinia celor mulţi, cît şi cu viziunea unui personaj specializat în studiul celor divine, profetul Euthyphron. Astfel, două demersuri profund apologetice iau în fapt în discuţie trei viziuni asupra pietăţii (a vulgului, a pretinsului – din perspectivă socratico-platonică – specialist în materie de religie, a lui Socrate).
Multiplicarea şi nuanţarea poziţiilor sugerează, probabil, intenţia lui Platon de a avertiza cititorul asupra dificultăţii aflării caracterului propriu al pietăţii. Dincolo de aceasta, cele două demersuri se conjugă, trecînd peste diferenţele de formă şi de conţinut, pentru a recompune, adesea doar sugerat, elementele specifice unui mod singular de a concepe pietatea şi de a trăi în mod pios.
Manifestarea unei pietăţi interiorizate
Încercarea de a surprinde ceea ce dialogurile în discuţie vor să transmită despre pietate, despre pietatea socratică în primul rînd, reprezintă scopul major al cărţii de faţă. Concluziile converg spre a pune în evidenţă manifestarea unei pietăţi interiorizate care, puse în slujba Zeului şi a oamenilor, este incompatibilă cu acel do ut des ce exprimă caracterul ritualist-mecanic al pietăţii vechilor greci. Dincolo de acest aspect, trebuie precizat că abordarea propusă de autor nu este aceea a „regrupării pe probleme“, ci reprezintă mai degrabă un „running commentary“ al fiecăruia dintre cele două texte (mai întîi Euthyphron, apoi Apologia lui Socrate). Motivaţia acestei opţiuni este următoarea: dacă diferenţele evidente dintre cele două opere nu constituie defel un obstacol pentru o lectură conjugată – o astfel de lectură este, dimpotrivă, necesară tocmai în ideea captării intenţiei lui Platon de a folosi două abordări diferite, dar complementare –, aceleaşi diferenţe impun, în viziunea autorului, o analiză separată a textelor în cauză; doar o astfel de analiză poate da seamă de resorturile interne, de liniile directoare, de motivaţiile particulare care guvernează fiecare text şi care le conferă unitatea şi specificitatea proprie (de pildă, analiza dialogului Euthyphron trebuie să insiste asupra regulilor demersului elenctic-aporetic, asupra aspectelor ţinînd de apartenenţa dialogului la grupul mai larg al textelor vizînd definirea virtuţilor particulare, asupra problemei decorului şi a distribuţiei personajelor, care are un impact major asupra înţelegerii mesajului platonic etc.;
Apologia, care nu este un dialog propriu-zis, ridică la rîndul său probleme specifice: istoricitatea unuia sau altuia dintre pasaje şi a discursului în întregul său, probleme juridice relative la legislaţia şi practica ateniană contra impietăţii, caracterul politic al procesului, de apreciat în raport cu contextul istoric mai larg sau imediat etc.).
Dan Solcan propune, în fapt, nu numai o lectură foarte actuală asupra lui Platon, cît un studiu asupra luptei raţionalităţii filozofice împotriva obtuzităţii tradiţionaliste, a ostilităţii puterii spiritului comun împotriva marginalităţii reflexive, critice a maestrului său. Astfel, cititorului i se propune deconstruirea scenariilor intelectuale ale solidarităţii elevului cu maestrul său. Nu este vorba numai despre un topos al filozofiei (fie ea şi paradigmatică pentru cultura europeană), cît şi despre o strategie de luptă împotriva puterii absurde a calomniilor, a prejudecăţilor şi a violenţei legitimate de majoritate împotriva singularităţii.
Dan Solcan
La piété chez Platon. Une lecture conjuguée de l’Euthyphron et de l’Apologie de Socrate
L’Harmattan, Paris, 2009, 262 p.
Autor: Florin MüLLER
Filozofia nu este numai calea regală către cunoaştere (ca act în sine al spiritului stingher, într-o lume dintotdeauna măcinată de prioritatea politicului, de hegemonia lumescului, a profanului şi a constrîngerilor biologice), ci şi un stil de existenţă sau, poate mai modest, de exprimare a reflexiei, a dubitativului. Filozofia este şi stil de existenţă individuală a filozofului în cetate ori mărturie a existenţei sociale. În secolul al XX-lea, cu deosebire în ultimele sale decenii, filozofia a trebuit să-şi reformuleze statutul. Epoca marilor sisteme din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea a murit odată cu barocele tratate ale lui Martin Heidegger sau J.P. Sartre. Filozofia, cu deosebire epistemologia, a păşit către un nou tip de reflexie, ce a refuzat orgolios exprimarea exclusivă prin cuvîntul-concept pentru a lăsa loc arhitecturii inhibante a matematicii, a logicii, a fizicii.
Eşecul existenţialismului în atitudini politice, prăbuşirea verticalităţii intelectuale contestatare a marxismului în fundătura ideologiei leninist-staliniste marchează nu numai modificarea paradigmei cunoaşterii. Chiar dacă filozofia eseistic-metafizică îşi continuă existenţa, ce caută să recupereze din eclatanţa şi legitimitatea de la începutul secolului al XX-lea, epistemologia a marginalizat direcţia reflexiei de acest gen de cîteva decenii, iar cantonarea în stilul reflexiv prin metafora filozofică este, în ochii direcţiilor de avangardă (deja clasicizată şi ea), mai curînd expresia unei retardări intelectuale. Filozofii „clasici“ au acceptat statutul lor secundar în piaţa bunurilor simbolice ale filozofiei, lăsînd prioritate demersurilor hermeneutice legate de singura disciplină al cărei contact cu lumea real-vizibilă pare cel mai îndepărtat, dar şi cel mai puţin necesar: matematica. În gustul public a triumfat însă filozofia radicală de tip moral (Cioran), a culturii (Spengler, Blaga, pentru spaţiul românesc) sau cea politică (Popper, care accelerează mult modificarea paradigmei intelectuale imprimate de filozofia analitică).
Nici platonismul, nici kantianismul nu s-au degradat
În acest spaţiu al ideilor, dar şi al gestionării lor publice, direcţia interpretării paradigmelor clasice (Platon, Aristotel, Kant, Hegel) nu a pierdut însă terenul vizibilităţii şi al relevanţei teoretizării. În interiorul „genului“, acumulările cunoaşterii, pentru a nu vorbi tezist-teleologic de „progres“, au fost decisive. Cultura românească interesată/specializată în filozofie s-a integrat validităţii acestui demers. A reflecta în continuare asupra lui Platon, Aristotel sau Kant nu este deloc un exerciţiu intelectual desuet, incapabil de a cîştiga atenţia publicului intelectual. Chiar dacă în interiorul spiritului comun au intrat demult cîteva clişee intelectuale precum „lumea ideilor“ sau „lucrul în sine“, nici platonismul, nici kantianismul nu s-au degradat, nu s-au delegitimat în axiologia genului.
În anii ’90, au fost vizibile mai ales eforturile de recuperare disperat forţată şi neprofesonistă uneori a unor filozofi precum Karl Popper, Wittgenstein, Friedrich von Hayek (mai ales în direcţia atenţiei acordate de aceştia societăţilor închise – fapt de la sine înţeles prin priorităţile culturii de tip democratic – sau naturii limbajului), Nae Ionescu, Emil Cioran pentru reflexia românească.
Filozofia a avut drept concurent şi religia, denumită zeflemitor uneori drept „filozofia maselor populare“. În ultimul timp, literatura filozofică se întoarce la uneltele sale verificate: hermeneutica textelor canonice. Este şi cazul lucrării (încă) tînărului profesor de istorie Dan Solcan. Nu este nici o distonanţă între conţinutul tezei sale de doctorat (care reprezintă o formă amplificată a cărţii), specialitatea pentru care a obţinut titlul de doctor în filozofie. Deşi opinia publică îl ataşează atît de simplist „taberei idealiste“ (opunînd-o „materialismului“, cînd, de fapt, în logica metafizicii medievale, Platon este mai curînd realist – iar Mircea Vulcănescu avea motive să reflecteze rapid asupra acestei situaţii la examenul său la Nae Ionescu), Platon este unul dintre cei mai aplicaţi filozofi asupra naturii reale a socialului, a istoricităţii. Dan Solcan evită şi o altă fundătură a hermeneuticii platoniciene, aceea a situării rapide a filozofului în zona construcţiei intelectuale (şi practice, într-o măsură) a unui totalitarism avant la lettre.
Miza autorului este construcţia unei analize în jurul a două texte platonice, Euthyphron şi Apologia lui Socrate. Conceptul ce dă coerenţă demersului şi unifică direcţiile celor două dialoguri, dintr-o perspectivă ce se vrea unificatoare, este cel al pietăţii. Altfel spus, autorul asumă ipoteza existenţei unei coerenţe profunde a complexului textual şi intelectual ce reuneşte cele două scrieri, coerenţă care, în opinia sa, poate fi surprinsă la nivelul discursului platonic (explicit, implicit) despre pietate. Dialog relativ scurt, Euthyphron îşi propune obţinerea unei definiţii a pietăţii; acest demers se realizează prin utilizarea bine cunoscutului dialog socratic, interlocutorul filozofului fiind profetul Euthyphron. Operă mai amplă, Apologia relatează procesul lui Socrate (mai precis pretinsul discurs al apărării şi confruntarea directă între acuzat şi principalul acuzator, Meletos).
Avînd în vedere că procesul în discuţie este în principal unul de impietate, Platon foloseşte evenimentul istoric real, cel din 399 î.Hr., pentru a combate acuzaţia adusă maestrului său. Această intenţie se realizează nu atît printr-o respingere punctuală şi elaborată a capetelor de acuzare, cît prin descrierea modului de viaţă al lui Socrate (philosophikos bios), mod de viaţă care, odată explicat şi înţeles corect, reprezintă cea mai convingătoare dovadă a nevinovăţiei acuzatului. Dar cum un proces nu este ocazia cea mai nimerită pentru discuţii filozofice, Platon inventează un decor şi o situaţie – întîlnirea «întîmplătoare» (fictivă, în fapt) dintre Socrate, chemat de Arhontele-Rege pentru rezolvarea aspectelor tehnice premergătoare procesului, şi Euthyphron, implicat, la rîndul său, într-un proces în care îşi acuză propriul tată. Acest lucru îi permite să analizeze problematica pietăţii în general (iar în particular, a pietăţii lui Socrate), dintr-o perspectivă diferită, cu dispoziţia şi aplicaţia necesare examenului filozofic (eliberat în acest context de constrîngerile impuse de regulile unui proces). Cu alte cuvinte, profund marcat de condamnarea injustă a maestrului său, Platon îşi propune să dovedească nevinovăţia acestuia prin două demersuri diferite şi complementare.
Unul dintre ele este narativ, pozitiv în esenţa sa, adaptat în formă discursului judiciar; acesta descrie un mod de viaţă ieşit din comun (atopos), pune în evidenţă diferenţele majore dintre religiozitatea populară şi cea filozofică şi sfîrşeşte prin a exalta caracterul singular al pietăţii socratice. Celălalt este refutativ prin însăşi natura sa, urmînd regulile conversaţiei socratice (nici una dintre definiţiile propuse nu rezistă în faţa examinării); el permite o analiză minuţioasă a diverselor abordări asupra pietăţii şi, fapt esenţial, conturează pietatea socratică atît în opoziţie cu opinia celor mulţi, cît şi cu viziunea unui personaj specializat în studiul celor divine, profetul Euthyphron. Astfel, două demersuri profund apologetice iau în fapt în discuţie trei viziuni asupra pietăţii (a vulgului, a pretinsului – din perspectivă socratico-platonică – specialist în materie de religie, a lui Socrate).
Multiplicarea şi nuanţarea poziţiilor sugerează, probabil, intenţia lui Platon de a avertiza cititorul asupra dificultăţii aflării caracterului propriu al pietăţii. Dincolo de aceasta, cele două demersuri se conjugă, trecînd peste diferenţele de formă şi de conţinut, pentru a recompune, adesea doar sugerat, elementele specifice unui mod singular de a concepe pietatea şi de a trăi în mod pios.
Manifestarea unei pietăţi interiorizate
Încercarea de a surprinde ceea ce dialogurile în discuţie vor să transmită despre pietate, despre pietatea socratică în primul rînd, reprezintă scopul major al cărţii de faţă. Concluziile converg spre a pune în evidenţă manifestarea unei pietăţi interiorizate care, puse în slujba Zeului şi a oamenilor, este incompatibilă cu acel do ut des ce exprimă caracterul ritualist-mecanic al pietăţii vechilor greci. Dincolo de acest aspect, trebuie precizat că abordarea propusă de autor nu este aceea a „regrupării pe probleme“, ci reprezintă mai degrabă un „running commentary“ al fiecăruia dintre cele două texte (mai întîi Euthyphron, apoi Apologia lui Socrate). Motivaţia acestei opţiuni este următoarea: dacă diferenţele evidente dintre cele două opere nu constituie defel un obstacol pentru o lectură conjugată – o astfel de lectură este, dimpotrivă, necesară tocmai în ideea captării intenţiei lui Platon de a folosi două abordări diferite, dar complementare –, aceleaşi diferenţe impun, în viziunea autorului, o analiză separată a textelor în cauză; doar o astfel de analiză poate da seamă de resorturile interne, de liniile directoare, de motivaţiile particulare care guvernează fiecare text şi care le conferă unitatea şi specificitatea proprie (de pildă, analiza dialogului Euthyphron trebuie să insiste asupra regulilor demersului elenctic-aporetic, asupra aspectelor ţinînd de apartenenţa dialogului la grupul mai larg al textelor vizînd definirea virtuţilor particulare, asupra problemei decorului şi a distribuţiei personajelor, care are un impact major asupra înţelegerii mesajului platonic etc.;
Apologia, care nu este un dialog propriu-zis, ridică la rîndul său probleme specifice: istoricitatea unuia sau altuia dintre pasaje şi a discursului în întregul său, probleme juridice relative la legislaţia şi practica ateniană contra impietăţii, caracterul politic al procesului, de apreciat în raport cu contextul istoric mai larg sau imediat etc.).
Dan Solcan propune, în fapt, nu numai o lectură foarte actuală asupra lui Platon, cît un studiu asupra luptei raţionalităţii filozofice împotriva obtuzităţii tradiţionaliste, a ostilităţii puterii spiritului comun împotriva marginalităţii reflexive, critice a maestrului său. Astfel, cititorului i se propune deconstruirea scenariilor intelectuale ale solidarităţii elevului cu maestrul său. Nu este vorba numai despre un topos al filozofiei (fie ea şi paradigmatică pentru cultura europeană), cît şi despre o strategie de luptă împotriva puterii absurde a calomniilor, a prejudecăţilor şi a violenţei legitimate de majoritate împotriva singularităţii.
Dan Solcan
La piété chez Platon. Une lecture conjuguée de l’Euthyphron et de l’Apologie de Socrate
L’Harmattan, Paris, 2009, 262 p.
joi, 11 februarie 2010
sa fi altfel
Ce inseamna sa fi, altfel?
Cand ceilalti arata spre tine
te intrebi de ce canti , de ce esti?
de ce sa-ti fie rusine?
Rusine ca esti?
Altfel.
Cand ceilalti, arata spre tine,
ce inseamna sa fi,
ce inseamna sa canti,
sa iubesti,
lumea,
ce arata spre tine
sambata
23 ianuarie 2010
Cand ceilalti arata spre tine
te intrebi de ce canti , de ce esti?
de ce sa-ti fie rusine?
Rusine ca esti?
Altfel.
Cand ceilalti, arata spre tine,
ce inseamna sa fi,
ce inseamna sa canti,
sa iubesti,
lumea,
ce arata spre tine
sambata
23 ianuarie 2010
nichifor crainic
Nichifor Crainic Unde sunt cei care nu mai sunt?
Intrebat-am vantul, zburatorul
Bidiviu pe care-alearga norul
Catre-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vantul: Aripile lor
Mă doboara nevazute-n zbor.
Intrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legana-n tarie
Untdelemnul cantecului sfant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocarlia: S-au ascuns
In lumina celui nepatruns.
Intrebat-am bufnita cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n intuneric
Tainele necuprinse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufnita: Când va cadea
Marele-ntuneric, vei vedea.
Intrebat-am vantul, zburatorul
Bidiviu pe care-alearga norul
Catre-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vantul: Aripile lor
Mă doboara nevazute-n zbor.
Intrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legana-n tarie
Untdelemnul cantecului sfant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocarlia: S-au ascuns
In lumina celui nepatruns.
Intrebat-am bufnita cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n intuneric
Tainele necuprinse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufnita: Când va cadea
Marele-ntuneric, vei vedea.
marți, 9 februarie 2010
vis2
am scris doar pentru tine iubita mea din vis
ce mult as da sa te mai vad , sa te aud
zambetul tau sa-mi incalzeasca sufletul
roua diminetii s-o simtim amandoi
sub raza de lumina a primelor sclipiri
de stele
sa fim iar copii,
sa nu stim ce e iubirea
sa nu stim ce va fi
un vis
o viata
o iubire
ce mult as da sa te mai vad , sa te aud
zambetul tau sa-mi incalzeasca sufletul
roua diminetii s-o simtim amandoi
sub raza de lumina a primelor sclipiri
de stele
sa fim iar copii,
sa nu stim ce e iubirea
sa nu stim ce va fi
un vis
o viata
o iubire
vis
am scris doar pentru tine iubita mea din vis
ce mult as da sa te mai vad , sa te aud
zambetul tau sa-mi incalzeasca sufletul
roua diminetii s-o simtim amandoi
sub raza de lumina a primelor sclipiri
de stele
sa fim iar copii,
sa nu stim ce e iubirea
sa nu stim ce va fi
un vis
o viata
o iubire
ce mult as da sa te mai vad , sa te aud
zambetul tau sa-mi incalzeasca sufletul
roua diminetii s-o simtim amandoi
sub raza de lumina a primelor sclipiri
de stele
sa fim iar copii,
sa nu stim ce e iubirea
sa nu stim ce va fi
un vis
o viata
o iubire
luni, 8 februarie 2010
copiat
Doamne, ajută-mă să deosebesc ceea ce e bine de ceea ce e rău pentru mine, pentru destinul şi liniştea mea.
Citatul zilei:
Ingrid Bergman: "Trebuie să îţi antrenezi intuiţia - trebuie să ai încredere în acea voce din interiorul tău care îţi spune exact ce să spui, ce să decizi."
Bancul zilei:
Iţic avea o gogoşerie lângaă Manhatan Bank. Într-o zi vine Ştrul la Iţic şi îi spune:
- Bă Iţic, nu-mi împrumuţi şi mie 100$, că şi aşa ai gogoşerie în faţă la Manhatan Bank şi merge bine treaba.
- Măi Iţic îmi pare rău dar nu pot.
- Păi de ce?
- Am un contract cu Manhatan Bank. Ei nu vând gogoşi iar eu nu împrumut bani.
Citatul zilei:
Ingrid Bergman: "Trebuie să îţi antrenezi intuiţia - trebuie să ai încredere în acea voce din interiorul tău care îţi spune exact ce să spui, ce să decizi."
Bancul zilei:
Iţic avea o gogoşerie lângaă Manhatan Bank. Într-o zi vine Ştrul la Iţic şi îi spune:
- Bă Iţic, nu-mi împrumuţi şi mie 100$, că şi aşa ai gogoşerie în faţă la Manhatan Bank şi merge bine treaba.
- Măi Iţic îmi pare rău dar nu pot.
- Păi de ce?
- Am un contract cu Manhatan Bank. Ei nu vând gogoşi iar eu nu împrumut bani.
castele bantuite
Castelele exercita asupra noastra o influenta aproape magica. Alura lor gotica ne fascineaza trimitandu-ne cu gandul la povesti cu cavaleri si domnite, la drame medievale si la o glorie demult apusa. Unele dintre aceste castele sunt renumite insa nu doar pentru aspectul lor ci si prin povestile cu fantome ce bantuie prin camerele lor. Fie ca sunt reale sau nu, ne place sa le auzim si sa ne imaginam evenimentele din spatele presupuselor fenomene.
Top 10 castele bantuite10. Castelul Bran, Romania
Castelul Bran si-a gasit locul pe aceasta lista datorita faptului ca intreaga lume vestica il considera bantuit. Cei dintre noi care au fost acolo mai mult ca sigur vor infirma povestile; cel putin eu una nu am vazut nici o fantoma in castelul Bran. Prin urmare l-am detronat de pe primele locuri ducandu-l undeva mai la coada. Renumele impunatorului castel construit in secolul al XIV-lea e dat de figura lui Vlad Tepes, desi putini stiu ca acesta nu a locuit in castel documentele existente neindicand nimic in aceasta directie. Se crede ca Vlad Tepes a fost adus la Castelul Bran si inchis aici timp de doua luni dupa care a fost intemnitat in inchisoarea de la Visegrad. Totusi, numele domnitorului Vlad Tepes, cel care si-a tras in teapa 'victimele', a ramas legat de castel. Unii dintre turistii straini care au vizitat castelul sustin ca inca se mai aud strigatele si plansetele victimelor torturate.
9. Castelul Ballygally, Irlanda de Nord
Considerat unul dintre cele mai bantuite locuri din Irlanda de Nord, Castelul Ballygally gazduieste nu una ci doua fantome. Cea mai zgomotoasa dintre ele e fantoma fostei stapane a castelului, Lady Isobel Shaw; aceasta merge pe holurile castelului batand la usile musafirilor. Bineinteles, cum se deschide usa aceasta dispare. Se spune ca Lady Isobel Shaw s-a sinucis aruncandu-se pe geam dupa ce sotul ei a inchis-o in camera ei lasand-o sa moara de foame. O alta teorie sustine ca aceasta fost impinsa pe geam de unul dintre servitorii sotului ei, la ordinul acestuia. Fantoma e insa prietenoasa dupa cum declara cei ce sustin ca au intalnit-o. Cea de a doua fantoma e a unei doamne Nixon care a locuit in castel prin secolul al XVIII-lea. Se pare ca aceasta se mai plimba din cand in cand prin castel in rochia ei de matase oaspetii auzind zgomotul pasilor precum si cel al faldurilor de matase.
Top 10 castele bantuite10. Castelul Bran, Romania
Castelul Bran si-a gasit locul pe aceasta lista datorita faptului ca intreaga lume vestica il considera bantuit. Cei dintre noi care au fost acolo mai mult ca sigur vor infirma povestile; cel putin eu una nu am vazut nici o fantoma in castelul Bran. Prin urmare l-am detronat de pe primele locuri ducandu-l undeva mai la coada. Renumele impunatorului castel construit in secolul al XIV-lea e dat de figura lui Vlad Tepes, desi putini stiu ca acesta nu a locuit in castel documentele existente neindicand nimic in aceasta directie. Se crede ca Vlad Tepes a fost adus la Castelul Bran si inchis aici timp de doua luni dupa care a fost intemnitat in inchisoarea de la Visegrad. Totusi, numele domnitorului Vlad Tepes, cel care si-a tras in teapa 'victimele', a ramas legat de castel. Unii dintre turistii straini care au vizitat castelul sustin ca inca se mai aud strigatele si plansetele victimelor torturate.
9. Castelul Ballygally, Irlanda de Nord
Considerat unul dintre cele mai bantuite locuri din Irlanda de Nord, Castelul Ballygally gazduieste nu una ci doua fantome. Cea mai zgomotoasa dintre ele e fantoma fostei stapane a castelului, Lady Isobel Shaw; aceasta merge pe holurile castelului batand la usile musafirilor. Bineinteles, cum se deschide usa aceasta dispare. Se spune ca Lady Isobel Shaw s-a sinucis aruncandu-se pe geam dupa ce sotul ei a inchis-o in camera ei lasand-o sa moara de foame. O alta teorie sustine ca aceasta fost impinsa pe geam de unul dintre servitorii sotului ei, la ordinul acestuia. Fantoma e insa prietenoasa dupa cum declara cei ce sustin ca au intalnit-o. Cea de a doua fantoma e a unei doamne Nixon care a locuit in castel prin secolul al XVIII-lea. Se pare ca aceasta se mai plimba din cand in cand prin castel in rochia ei de matase oaspetii auzind zgomotul pasilor precum si cel al faldurilor de matase.
traim intre doua lumi
traim intre doua lumi
traim intre alb si negru
traim intre iubire si ura
cu aceasi caldura
traim intre tu si eu
tu esti iubirea
eu sunt ura
sau poate invers
traim intre noapte si zi
intre mine si tine
e noapte sau zi
traim intre doua inimi
cuprinse de para iubirii
sau raceala de gheata
a urii?
traim intre doua lumi
traim intre alb si negru
traim intre iubire si ura
cu aceasi caldura
traim intre tu si eu
tu esti iubirea
eu sunt ura
sau poate invers
traim intre noapte si zi
intre mine si tine
e noapte sau zi
traim intre doua inimi
cuprinse de para iubirii
sau raceala de gheata
a urii?
traim intre doua lumi
sâmbătă, 6 februarie 2010
http://liveinbeirut.com/?s=concert+eglise+5+febr&x=0&y=0
L’Orchestre Philharmonique du Liban
Type:
Music/Arts – Concert
Network:
Global
Date:
Friday, February 5, 2010
Time:
8:30pm – 10:00pm
Location:
Eglise St.Joseph des Peres Jesuites
Description
In Program:
Hoffmeister:
* Concerto for Viola and Orchestra
Robert Schumann:
* Symphony No 3
Viola: Catalina Rupa
Conductor: Michel Kheirallah
Timming: 8:30 PM
Type:
Music/Arts – Concert
Network:
Global
Date:
Friday, February 5, 2010
Time:
8:30pm – 10:00pm
Location:
Eglise St.Joseph des Peres Jesuites
Description
In Program:
Hoffmeister:
* Concerto for Viola and Orchestra
Robert Schumann:
* Symphony No 3
Viola: Catalina Rupa
Conductor: Michel Kheirallah
Timming: 8:30 PM
liban 2 ani
The one and only Catalina.
Concertul e saptamana viitoare la biserica St. Joseph, in Monot,la 8.30. Pe violista noastra o cheama Catalina Rupa si canta in Liban de 10 ani.
In program vinerea viitoare : Hoffmeister, Concerto for viola and Orchestra, op.1
Catalina a mai fost solista si la Bucuresti, dar e la primul concert pe care il sustine singura. Mi-a spus pe messenger ca are emotii. Asa ca facem apel la conationalii nostri de la Beirut sa vina sa o incurajeze vinerea viitoare.
Born in Bucharest, Romania, Catalina began playing violin at the age of 7, then, after 6 years viola. Among her professors we mention Angela Mihalache, Alexandru Afrasinei, Stefan Gheorghiu, Valeriu Pitulac.
She graduated the University of music with Highest Award as artist instrumentalist and teacher.
During her studies she was awarded with first prize to the most important national competition of the genre(starting 1987,1989, then 1991 – 1994)
The chamber music concerts and competitions, occupied an important role to her musical education and experience, as well as the leading role she had in the several orchestras she was playing in. (Salzburg, 1992,1993 ;Gustav Mahler Youth Orchestra in April 1997- conductor Ivan Fisher; Lyceum Strings 1991-1999 – conductor Petru Andriesei; Philharmonic Orchestra, Bucharest, “Orfeu” chamber Orchestra etc).
As for the masterclasses she participated, it worth to mention Kim Kashkashian in july 2009, Gerhard Hamman – 1995, Wolfgang Laufer -1990
She is a member of the Lebanese National Symphonic Orchestra since January 2000.
Posted by Ana Maria Luca at 6:03 AM
Concertul e saptamana viitoare la biserica St. Joseph, in Monot,la 8.30. Pe violista noastra o cheama Catalina Rupa si canta in Liban de 10 ani.
In program vinerea viitoare : Hoffmeister, Concerto for viola and Orchestra, op.1
Catalina a mai fost solista si la Bucuresti, dar e la primul concert pe care il sustine singura. Mi-a spus pe messenger ca are emotii. Asa ca facem apel la conationalii nostri de la Beirut sa vina sa o incurajeze vinerea viitoare.
Born in Bucharest, Romania, Catalina began playing violin at the age of 7, then, after 6 years viola. Among her professors we mention Angela Mihalache, Alexandru Afrasinei, Stefan Gheorghiu, Valeriu Pitulac.
She graduated the University of music with Highest Award as artist instrumentalist and teacher.
During her studies she was awarded with first prize to the most important national competition of the genre(starting 1987,1989, then 1991 – 1994)
The chamber music concerts and competitions, occupied an important role to her musical education and experience, as well as the leading role she had in the several orchestras she was playing in. (Salzburg, 1992,1993 ;Gustav Mahler Youth Orchestra in April 1997- conductor Ivan Fisher; Lyceum Strings 1991-1999 – conductor Petru Andriesei; Philharmonic Orchestra, Bucharest, “Orfeu” chamber Orchestra etc).
As for the masterclasses she participated, it worth to mention Kim Kashkashian in july 2009, Gerhard Hamman – 1995, Wolfgang Laufer -1990
She is a member of the Lebanese National Symphonic Orchestra since January 2000.
Posted by Ana Maria Luca at 6:03 AM
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
