17 febr

Le violoniste Domenico Nordio.
Sous le titre « Prima la musica », le Festival al-Bustan cru 2010 est concocté cette année sous couleurs italiennes.
Si la musique se taille une part léonine dans ces manifestations culturelles haut de gamme qui s'étendent à partir de ce soir, 17 février, jusqu'au 21 mars, la danse, l'opéra et bien d'autres manifestations artistiques et culturelles n'en restent pas moins l'apanage d'un festival qui s'est démarqué avec ses légendaires précisions d'horaire, ses programmations triées sur le volet et pointues, ses invités de marque, ses révélations de talents naissants et confirmés, son atmosphère, au cœur de l'hiver, chaleureuse, détendue et raffinée.

Pour cette soirée d'ouverture, sous les feux de la rampe, l'Orchestre philharmonique libanais placé sous la direction de maestro Giovanni Battista Rigon. Pianiste virtuose et chef d'orchestre courtisé par les meilleures scènes européennes, G. B. Rigon a à son actif une discographie fournie où son talent de maestro fait vivre des opus de Paisiello, Mozart (dont La Flûte enchantée) et Britten.
Pour lui donner la réplique, pour ce premier soir du festival, le violoniste Domenico Nordio, dont le succès fut immédiat après qu'il eut emporté haut la main, à dix-sept ans, le prix du célèbre concours Eurovision pour les jeunes musiciens. Pour avoir été le premier et unique Italien à s'être illustré dans cette compétition, Yehudi Menuhin lui décerne le premier prix international Viotti à Vercelli. Son coup d'archet est incomparable et la magie de son jeu au violon fait unanimement l'objet des éloges de la presse et du public.
Pour la soirée inaugurale, très exclusivement couleurs italiennes, seront interprétées des pages de Rossini, Paganini et Respighi.
Pour la seconde soirée du festival, prévue pour le vendredi 19 février, toujours dans le sillage d'un style italien, l'Orchestre philharmonique libanais, placé toujours sous la houlette de Giovanni Battista Rigon, fera les délices des mélomanes, fervents adeptes du violon. Mais cette fois, le soliste sera le prodigieux jeune violoniste australo-taïwanais qui s'est singularisé avec l'art de taquiner les cordes du violon dès l'âge de quatre ans.
Détenteur des prix du concours de violon Yehudi Menuhin en 2008 et celui du concours de la reine Elizabeth en 2009 (il est l'un des plus jeunes lauréats), Ray Chen a joué déjà en tant que soliste, à l'âge de huit ans, avec l'Orchestre philharmonique Queenland et fut invité en 1998 à la célébration de l'ouverture des Jeux olympiques au Japon. Alors on comprend dès lors pourquoi les ténors du monde de la musique se l'arrachent littéralement aujourd'hui.
Pour cette seconde soirée du Festival al-Bustan seront interprétés L'ouverture à la manière du style italien de Schubert et le Concerto pour violon de Félix Mendelssohn.

osho

Traieste total, traieste cu pasiune... In felul acesta fiecare moment devine de aur, iar intreaga ta viata se transforma intr-o insiruire de clipe aurite. O astfel de fiinta nu moare niciodata, caci atingerea ei seamana cu aceea a regelui Midas: orice atinge, se preschimba in aur.

Aceasta scurta viata pe care o aveti poate fi transformata intr-un paradis. Aceasta mica planeta este floarea de lotus a paradisului.

Singura raspundere adevarata este fata de propriul tau potential, fata de propria ta inteligenta si constienta, fata de actiunea conforma cu ele.

Atunci cind te nasti, nu esti un copac, ci o saminta. Trebuie sa cresti, trebuie sa ajungi la o inflorire, iar aceasta inflorire va fi multumirea ta, implinirea ta. Aceasta inflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legatura decit cu tine, cu evolutia ta personala.

Intelege, trebuie sa devii o adevarata celebrare pentru tine insuti!

Daca tinjesti dupa o utopie, dorinta ta se indreapta de fapt catre o armonie individuala si sociala. Aceasta armonie nu a existat niciodata, intotdeauna a fost un haos.Societatea a fost impartita in diferite culturi, in diferite religii, in diferite natiuni - toate avind drept fundament diverse superstitii. Nici una din aceste impartiri nu e valabila. Ele arata insa ca omul este divizat in el insusi, iar acestea sunt proiectiile conflictului sau interior. Omul nu are unitate launtrica si, prin urmare, nu este in stare sa creeze o societate, o umanitate unica, nici in afara lui. Cauza nu se gaseste in exterior. Exteriorul este doar o reflectare a fiintei sale launtrice.

Nimeni nu a acordat o atentie prea mare individului, si aceasta este cauza fundamentala a tuturor problemelor. Insa datorita faptului ca individul pare atit de mic si societatea atit de mare, oamenii au impresia ca societatea poate fi schimbata, dupa care individul se va schimba la rindul lui. Dar lucrurile nu stau deloc asa, caci "societatea" nu este altceva decit un cuvint; exista numai indivizi, nu exista societate. Societatea nu are suflet, in cadrul ei nu se poate produce nici o transformare. Schimbarea este posibila numai in cazul individului, indiferent cit de mica ar fi aceasta. Si odata ce invatati cum sa schimbati individul, acest lucru poate fi apoi aplicat asupra tuturor indivizilor, de pretutindani. Eu cred ca intr-o buna zi vom avea o societate care sa fie in deplina armonie, care sa fie mult mai buna decit toate ideile pe care creatorii de utopii le-au produs de mii de ani. Realitatea va fi cu mult mai frumoasa.

Nu esti niciodata multumit cu ceea ce esti si cu ceea ce ti-a daruit existenta, deoarece atentia ta se indreapta intotdeauna spre altceva. Ai fost plasat acolo unde natura nu a planuit sa fii. Nu te indrepti sprerealizarea propriului tau potential. Tu incerci sa fii ceea ce vor altii sa fii, insa acest lucru nu te va putea multumi niciodata. Iar cind apare nemultumirea, logica iti spune: "Poate ca ceea ce ai nu este suficient; straduieste-te sa obtii mai mult!" Atunci incerci sa obtii mai mult, incepi sa cauti. Si toata lumea apare cu o masca zimbitoare, toata lumea zimbeste fericita, astfel incit fiecare vrea sa-i pacaleasca pe toti ceilalti. Si tu porti, la rindul tau, o masca, astfel incit ceilalti cred ca esti ceva mai fericit; iar tu, la rindul tau, ai impresia ca ei sunt mai fericiti. Iarba pare a fi mai verde in curtea vecinului. El priveste insa iarba din curtea ta; pentru el aceasta este mai verde. Ea pare efectiv mai verde, mai mladie, mai frumoasa. Acestea sunt iluziile pe care le creeaza distanta. Cind te apropii insa mai mult, incepi sa vezi ca nu este chiar asa. Dar oamenii ramin la distanta unii de altii. Chiar si prietenii, chiar si iubitii, se tin unul pe altul la distanta; o apropiere prea mare ar fi periculoasa, s-ar putea ca ei sa vada ceea ce esti in realitate. Iar eroarea isi are sursa in chiar modul in care pui problema, astfel incit - orice ai face - nefericirea te va urma. Vezi pe cineva care dispune de multi bani: iti vine imediat ideea ca banii reprezinta cauza fericirii. Priveste la acest om! Cit de fericit pare sa fie! Asa ca alergi dupa bani. Un altul este mai sanatos; alergi dupa sanatate! Un altul face altceva si arata foarte multumit - il urmaresti! Dar de fiecare data e vorba de celalalt...

Societatea a aranjat lucrurile astfel incit sa nu iti pui niciodata problema propriului tau potential. Si toata nefericirea provine din faptul ca nu esti tu insuti. Fii doar tu insuti si toata nefericirea si toata competitia cu ceilalti dispare; nu iti mai pasa ca altii au mai mult, ca nu esti tu cel care are mai mult. Daca vrei ca iarba sa fie mai verde, nu are rost sa privesti in curtea vecinului. Este atit de simplu ca iarba sa fie mai verde! Omul trebuie sa fie inradacinat in propria sa energie potentiala, indiferent care este aceasta. Lumea va fi atit de multumita astfel, incit acest fapt vi se va parea pur si simplu incredibil.

gabriel garcia marchez

Gabriel García Márquez s-a retras din viata publica din motive de sanatate: cancer limfatic. Acum, se pare ca boala s-a agravat din ce in ce mai mult. A trimis o scrisoare de ramas bun prietenilor, cititorilor si admiratorilor lui, si datorita Internetului acum este difuzata.

Iti recomand s-o citesti, intrucat acest scurt text scris de catre unul dintre cei mai stralucitori latinoamericani din ultimii ani este mai mult decat miscator.

“Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic.

As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica.

As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata!

Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu.

Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste ghiata si as astepta pana soarele rasare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor…

Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata… N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.

Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii… Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna.

Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor.

Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune “te iubesc”si nu mi-as asuma, in mod prostesc, gandul ca deja stii.

Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita.

Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui “imi pare rau”, “iarta-ma”, “te rog” si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.

Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine.”

Duminica, 14 Februarie 2010, 17:16

ai timp?

Indragosteste-ma si maine
nu doar o zi pe an
ai timp sa ma iubesti 364 de zile
nu doar de sfantul valentin
care nu e al vostru
nici al meu
nici al urmasilor
urmasilor
vostrii
indragosteste-te in fiecare
bataie de inima
in fiecare strop de roua
in fiecare raza de soare
in fiecare stea
in fiecare rasuflare
in fiecare miros
de floare

muzeu

The New York Times
This copy is for your personal, noncommercial use only. You can order presentation-ready copies for distribution to your colleagues, clients or customers here or use the "Reprints" tool that appears next to any article. Visit www.nytreprints.com for samples and additional information. Order a reprint of this article now.
Printer Friendly Format Sponsored By

December 1, 2009
A Lost European Culture, Pulled From Obscurity
By JOHN NOBLE WILFORD

Before the glory that was Greece and Rome, even before the first cities of Mesopotamia or temples along the Nile, there lived in the Lower Danube Valley and the Balkan foothills people who were ahead of their time in art, technology and long-distance trade.

For 1,500 years, starting earlier than 5000 B.C., they farmed and built sizable towns, a few with as many as 2,000 dwellings. They mastered large-scale copper smelting, the new technology of the age. Their graves held an impressive array of exquisite headdresses and necklaces and, in one cemetery, the earliest major assemblage of gold artifacts to be found anywhere in the world.

The striking designs of their pottery speak of the refinement of the culture’s visual language. Until recent discoveries, the most intriguing artifacts were the ubiquitous terracotta “goddess” figurines, originally interpreted as evidence of the spiritual and political power of women in society.

New research, archaeologists and historians say, has broadened understanding of this long overlooked culture, which seemed to have approached the threshold of “civilization” status. Writing had yet to be invented, and so no one knows what the people called themselves. To some scholars, the people and the region are simply Old Europe.

The little-known culture is being rescued from obscurity in an exhibition, “The Lost World of Old Europe: the Danube Valley, 5000-3500 B.C.,” which opened last month at the Institute for the Study of the Ancient World at New York University. More than 250 artifacts from museums in Bulgaria, Moldova and Romania are on display for the first time in the United States. The show will run through April 25.

At its peak, around 4500 B.C., said David W. Anthony, the exhibition’s guest curator, “Old Europe was among the most sophisticated and technologically advanced places in the world” and was developing “many of the political, technological and ideological signs of civilization.”

Dr. Anthony is a professor of anthropology at Hartwick College in Oneonta, N.Y., and author of “The Horse, the Wheel, and Language: How Bronze-Age Riders from the Eurasian Steppes Shaped the Modern World.” Historians suggest that the arrival in southeastern Europe of people from the steppes may have contributed to the collapse of the Old Europe culture by 3500 B.C.

At the exhibition preview, Roger S. Bagnall, director of the institute, confessed that until now “a great many archaeologists had not heard of these Old Europe cultures.” Admiring the colorful ceramics, Dr. Bagnall, a specialist in Egyptian archaeology, remarked that at the time “Egyptians were certainly not making pottery like this.”

A show catalog, published by Princeton University Press, is the first compendium in English of research on Old Europe discoveries. The book, edited by Dr. Anthony, with Jennifer Y. Chi, the institute’s associate director for exhibitions, includes essays by experts from Britain, France, Germany, the United States and the countries where the culture existed.

Dr. Chi said the exhibition reflected the institute’s interest in studying the relationships of well-known cultures and the “underappreciated ones.”

Although excavations over the last century uncovered traces of ancient settlements and the goddess figurines, it was not until local archaeologists in 1972 discovered a large fifth-millennium B.C. cemetery at Varna, Bulgaria, that they began to suspect these were not poor people living in unstructured egalitarian societies. Even then, confined in cold war isolation behind the Iron Curtain, Bulgarians and Romanians were unable to spread their knowledge to the West.

The story now emerging is of pioneer farmers after about 6200 B.C. moving north into Old Europe from Greece and Macedonia, bringing wheat and barley seeds and domesticated cattle and sheep. They established colonies along the Black Sea and in the river plains and hills, and these evolved into related but somewhat distinct cultures, archaeologists have learned. The settlements maintained close contact through networks of trade in copper and gold and also shared patterns of ceramics.

The Spondylus shell from the Aegean Sea was a special item of trade. Perhaps the shells, used in pendants and bracelets, were symbols of their Aegean ancestors. Other scholars view such long-distance acquisitions as being motivated in part by ideology in which goods are not commodities in the modern sense but rather “valuables,” symbols of status and recognition.

Noting the diffusion of these shells at this time, Michel Louis Seferiades, an anthropologist at the National Center for Scientific Research in France, suspects “the objects were part of a halo of mysteries, an ensemble of beliefs and myths.”

In any event, Dr. Seferiades wrote in the exhibition catalog that the prevalence of the shells suggested the culture had links to “a network of access routes and a social framework of elaborate exchange systems — including bartering, gift exchange and reciprocity.”

Over a wide area of what is now Bulgaria and Romania, the people settled into villages of single- and multiroom houses crowded inside palisades. The houses, some with two stories, were framed in wood with clay-plaster walls and beaten-earth floors. For some reason, the people liked making fired clay models of multilevel dwellings, examples of which are exhibited.

A few towns of the Cucuteni people, a later and apparently robust culture in the north of Old Europe, grew to more than 800 acres, which archaeologists consider larger than any other known human settlements at the time. But excavations have yet to turn up definitive evidence of palaces, temples or large civic buildings. Archaeologists concluded that rituals of belief seemed to be practiced in the homes, where cultic artifacts have been found.

The household pottery decorated in diverse, complex styles suggested the practice of elaborate at-home dining rituals. Huge serving bowls on stands were typical of the culture’s “socializing of food presentation,” Dr. Chi said.

At first, the absence of elite architecture led scholars to assume that Old Europe had little or no hierarchical power structure. This was dispelled by the graves in the Varna cemetery. For two decades after 1972, archaeologists found 310 graves dated to about 4500 B.C. Dr. Anthony said this was “the best evidence for the existence of a clearly distinct upper social and political rank.”

Vladimir Slavchev, a curator at the Varna Regional Museum of History, said the “richness and variety of the Varna grave gifts was a surprise,” even to the Bulgarian archaeologist Ivan Ivanov, who directed the discoveries. “Varna is the oldest cemetery yet found where humans were buried with golden ornaments,” Dr. Slavchev said.

More than 3,000 pieces of gold were found in 62 of the graves, along with copper weapons and tools, and ornaments, necklaces and bracelets of the prized Aegean shells. “The concentration of imported prestige objects in a distinct minority of graves suggest that institutionalized higher ranks did exist,” exhibition curators noted in a text panel accompanying the Varna gold.

Yet it is puzzling that the elite seemed not to indulge in private lives of excess. “The people who donned gold costumes for public events while they were alive,” Dr. Anthony wrote, “went home to fairly ordinary houses.”

Copper, not gold, may have been the main source of Old Europe’s economic success, Dr. Anthony said. As copper smelting developed about 5400 B.C., the Old Europe cultures tapped abundant ores in Bulgaria and what is now Serbia and learned the high-heat technique of extracting pure metallic copper.

Smelted copper, cast as axes, hammered into knife blades and coiled in bracelets, became valuable exports. Old Europe copper pieces have been found in graves along the Volga River, 1,200 miles east of Bulgaria. Archaeologists have recovered more than five tons of pieces from Old Europe sites.

An entire gallery is devoted to the figurines, the more familiar and provocative of the culture’s treasures. They have been found in virtually every Old Europe culture and in several contexts: in graves, house shrines and other possibly “religious spaces.”

One of the best known is the fired clay figure of a seated man, his shoulders bent and hands to his face in apparent contemplation. Called the “Thinker,” the piece and a comparable female figurine were found in a cemetery of the Hamangia culture, in Romania. Were they thinking, or mourning?

Many of the figurines represent women in stylized abstraction, with truncated or elongated bodies and heaping breasts and expansive hips. The explicit sexuality of these figurines invites interpretations relating to earthly and human fertility.

An arresting set of 21 small female figurines, seated in a circle, was found at a pre-Cucuteni village site in northeastern Romania. “It is not difficult to imagine,” said Douglass W. Bailey of San Francisco State University, the Old Europe people “arranging sets of seated figurines into one or several groups of miniature activities, perhaps with the smaller figurines at the feet or even on the laps of the larger, seated ones.”

Others imagined the figurines as the “Council of Goddesses.” In her influential books three decades ago, Marija Gimbutas, an anthropologist at the University of California, Los Angeles, offered these and other so-called Venus figurines as representatives of divinities in cults to a Mother Goddess that reigned in prehistoric Europe.

Although the late Dr. Gimbutas still has an ardent following, many scholars hew to more conservative, nondivine explanations. The power of the objects, Dr. Bailey said, was not in any specific reference to the divine, but in “a shared understanding of group identity.”

As Dr. Bailey wrote in the exhibition catalog, the figurines should perhaps be defined only in terms of their actual appearance: miniature, representational depictions of the human form. He thus “assumed (as is justified by our knowledge of human evolution) that the ability to make, use and understand symbolic objects such as figurines is an ability that is shared by all modern humans and thus is a capability that connects you, me, Neolithic men, women and children, and the Paleolithic painters in caves.”

Or else the “Thinker,” for instance, is the image of you, me, the archaeologists and historians confronted and perplexed by a “lost” culture in southeastern Europe that had quite a go with life back before a single word was written or a wheel turned.

Home

* World
* U.S.
* N.Y. / Region
* Business
* Technology
* Science
* Health
* Sports
* Opinion
* Arts
* Style
* Travel
* Jobs
* Real Estate
* Automobiles
* Back to Top

Copyright 2009 The New York Times Company

* Privacy Policy
* Terms of Service
* Search
* Corrections
* RSS
* First Look
* Help
* Contact Us
* Work for Us
* Site Map

banii

Că maneliştii, "divele", "prinţesele", cocalarii şi piţipoancele îşi etalează maşinile, bijoux-urile, ţoalele, ne-am obişnuit deja. A apărut însă şi "piţiponcus bancnotus", specia care îşi arată banii. Un fel de cont la vedere. La propriu! Pe hi5.

De ce s-ar poza cineva cu leafa în mână după ce a adunat căpşuni o vară întreagă? Sau cu teancul de bancnote la brâu? Ori cu banii în sân, aşa cum se obişnuia pe vremea stră-străbunicii, când nu se auzise încă de portmoneu. Poate asta e explicaţia: n-au bani să-şi cumpere un portofel! Ideea absolut stupidă, aberantă sau amuzantă e că nişte sărăntoci care au strâns din curtoazie pentru eventualele cuceriri ceva bănuţi (pe care-i flutură prin faţa altora mai fraieri ca ei) au impresia că lumea îi va socoti putred de bogaţi. "E foame de bani, e foame de bani, băieţi.../ Lumea ştie ce fel de cârnaţi sunteţi", cum spuneau într-o parodie băieţii de la A-tentat.


CUTIA CU "VALORI"
Ţigănia amintită a plecat de la manelişti, care au ţinut să demonstreze că au şi ei "valoare". Iată ce ţese mintea acestora: "Numai cu mâinile goale/ Şi un paşaport/ Am putere şi va­loare/ Că sunt mafiot/ Mafiot din Spania,/ Ba din România/ Unde se învaţă prima dată şmecheria". "Eu când stau şi număr bani... Voi vă faceţi "spovedani".../ Şi speraţi ca Dumnezeu/ Să vă dea norocul meu." "Ban pe ban pun, ban pe ban/ Fac afaceri mari, în stil american/ Valoare eu la toţi vă dau/ Eu de la voi n-am ce să iau." "De mic eu când m-am născut/ Mare noroc am avut/ Valoarea mea, valoarea mea/ Nu o are nimenea/ Când am bani în buzunar/ De nimic eu n-am habar."

Culmea este că există destui fo(ru)mişti care spun că e "cool" să te pozezi cu banii. Şi aşa cum cântă idolul lor, Guţă, mulţi au luat de bune textele: "Io mi-am pus aseară-n gând/ De duşmani ca să mă râd/ Să fac un covor de bani/ Şi să-l arunc pe duşmani". Prin urmare, se găsesc destui cocalari şi piţipoance care pierd câteva ore bune pentru a aranja, la propriu, covorul de bani. Ori salteaua de bani, ori patul cu bani, ori pătura de bani. Dacă-i luăm la bani mărunţi, putem observa din ce pătură socială fac parte: din aceea care n-a văzut un fond prea mare la viaţa sa, aşa că 1.000-2.000 de euro sau 10 milioane de lei li se par o avere!


BANII VORBESC
"Asta-i viaţa adevărată/ Când ai bani ai loc în faţă/ Şi duşmanii te iubesc,/ Fiindcă banii azi vorbesc." Aşadar, banii vorbesc... despre cât (n-)au aceşti oameni. Nici în cont şi nici în creier. Despre cât de săraci cu duhul sunt cei care-i afişează. În schimb, au "imaginaţie": piţipoancele se pozează ca şi cum au atât de mulţi bani încât nu mai au ce să facă cu ei. De parcă ar exista cineva pe lumea asta care nu mai ştie ce să facă cu ei şi îi aruncă la gunoi. În mintea lor cea redusă au impresia că cineva chiar ar putea crede asta. Aşa că îşi fac poze măturând banii şi aruncându-i la coş! Îi adună cu făraşul, îi împrăştie pe jos şi spun că-i "mărunţiş" sau se pozează cu bancnotele în formă de evantai. Da, când n-ai văzut în viaţa ta atâţia bani la un loc, te apucă transpiraţia! Nimeni nu dă doi bani pe "valoarea" lor, pe care o arată doar în ziua când iau bunicii pensia sau la vânzarea vreunui apartament. Ori în cazul întreţinuţilor, în ziua de salariu a "babacilor".


CONTURILE LA VEDERE!
De ce şi-ar ţine cineva conturile la vedere la propriu? Fiindcă n-au ce arăta altceva, piţipoancele îşi arată banii. Dacă n-au forme, măcar să aibă fond! De cele mai multe ori, sumele pe care le etalează la chiloţi nu le-ar ajunge nici măcar de trei şedinţe la o sală de fitness. Şi, totuşi, "pipiţele" vor să arate că au euroi. Expun câteva sute în bancnote de 50, să pară mai multe, şi-apoi le postează pe hi5. De ce s-ar poza nişte fete durdulii cu banii îndesaţi în sutien? De ce s-ar poza cineva în chiloţi pe un morman de bani? Sau de ce s-ar poza îngropat în bancnote? Ipostaza e de-a dreptul penibilă. "Eu am bani şi am valută, dar am mintea foarte scurtă", este doar începutul imnului dedicat cocalarilor. Altfel spus, cu banii nu poţi cumpăra neuronii care-ţi lipsesc.


PATUL CU BANI
0-113836-banii.jpg
Cocalarul vrea să iasă în evidenţă prin orice mijloace, mai ales cu ajutorul banilor, pe care de cele mai multe ori nu-i are. Salteaua ticsită din fotografii este realizată ori în fotoshop, ori "banii" sunt scoşi la imprimantă. Iar cei care chiar există sunt în bancnote cât mai mici, chiar şi de un dolar, doar-doar or părea mai mulţi şi să reuşească să acopere tot patul. "Am talent şi sunt bogat/ Sunt frumos şi sunt stilat/ Am talent chiar şi în somn/ Fac bani şi atunci când dorm." Este explicaţia standard pentru pozele cu banii întinşi pe pat.


ALOCAŢIA DE PITZI
0-113866-bani.jpg
Îngrijorător este faptul că au apărut şi cocalarii şi piţipoancele de grupă mică. Mai precis, copiii care îşi adună alocaţia o ţin câteva luni şi-apoi sparg puşculiţa pentru a-şi face o poză. Sau "împrumută" pentru o şedinţă foto salariul întregii familii. Însă nu e vina lor. Dacă părinţii fac exact acelaşi lucru, ei ce-ar putea să înveţe şi mai ales de la cine?! La ce preocupări au, e greu de crezut că vor realiza ceva în viaţă. "Banii fac pământul să se-nvârtă/ Şi toată lumea vrea să plouă cu valută/ Da' nu se-ntâmplă", aşa cum bine zice Spike.


LA CĂLDURICĂ
0-113837-dolari.jpg
Ce nu fac oamenii pentru bani?! Dar, dacă au prea mulţi, oare ce fac cu ei? Îi iau cu mătura şi-i dau la gunoi! Aşa se investeşte, mai nou, în opinia cocalarilor şi a piţipoancelor. Asta aminteşte de o fază autentică în care cineva spunea că nu mai ştie ce să mai facă cu banii. "Cumpără-ţi o carte!", i s-a sugerat. Mai e "la modă" printre specimenele amintite să se învelească nu cu plapuma, ci cu bani. De parcă bancnotele le-ar ţine de cald! Mai bine şi-ar cumpăra o lenjerie sau o pătură. Însă, aşa cum spune proverbul, cum îşi aştern, aşa dorm...

imagini preluate de pe pitzipoaca.org