duhului meu grigore alexandrescu

Poezia debutează cu un dialog dintre eul liric şi o „cuconiţă”, dialog ce are darul de a realiza o punere în scenă a problematicii lirice pe care autorul o valorifică aici, dar, în acelaşi timp, de a sugera opoziţia dintre două moduri de a exista şi de a gândi, unul autentic, al poetului, şi celălalt marcat de falsitate şi de inadecvare la normele adevărului şi ale valorilor autentice: „Trageţi toţi câte o carte: domnule, eşti cu mine. / Şezi mă rog împotrivă, şi vezi de joacă bine. / – Dar ţi-am spus, coconiţă, că eu din întâmplare, / Nici bine, nici nebine nu poci să fac cercare: / Am cuvintele mele: aste jocuri plăcute, / Cu voia dumitale, îmi sunt necunoscute. / – Nebun cine te-o crede; vrei să te rugăm poate; / Astăzi chiar şi copiii ştiu jocurile toate, / Veacul înaintează; caro; vezi că ţi-e rândul, / Dar ce făcuşi acolo! Unde îţi este gândul? / Când eu am dat pe riga, baţi cu alta mai mare? / Astfel de neştiinţă e lucru de mirare!”.