Faima Zarazei s-a construit pe romanţele lui Cristian Vasile şi pe povestirile mai multor scriitori, printre care Mircea Cartarescu. Descrisă drept o prostituată de lux deosebit de frumoasă, se spune că a pierit tânara, ucisa de un om platit de un admirator gelos, iar lăutarul care era îndrăgostit nebuneşte de ea i-ar fi înghiţit cenuşa.
Citeste si povestea „primarului-minune” care a făcut primele trotuare şi a adus telefonul în Capitală.
Pe Aceeaşi Temă
ISTORII DE AMOR Povestea Miţei Biciclista, coana cu bikini, maşină coupé şi trăsură
Cunoscatorii legendei s-au împărţit în două tabere: cei care spun că Zaraza este 100% ficţiune şi cei care cred că a existat o femeie care a servit ca model pentru aceasta legenda urbana, una dintre cele mai frumoase ale Micului Paris.
Marea iubire dintre unul dintre cei mai cunoscuţi muzicieni ai Bucureştiului interbelic şi cea mai frumoasă ţigancă din Micul Paris, Zaraza, se cântă şi astăzi în localurile cu aer nostalgic din Capitală. O poveste de amor nebun despre care cronicarii cred că este undeva între adevăr şi ficţiune.
Despre Zaraza se vorbeşte ca despre o frumuseţe dumnezeiască, cu buze senzuale, părul lung, brunet, uns din plin cu ulei de nuci. Considerată una dintre curtezanele de lux ale Micului Paris, se spune despre ea că avea trecere doar la cei mai sofisticaţi boieri ai vremii.
Fiecare apariţie a ei emana un exotism special. Obişnuia să poarte o rochie verde praz, cercei baroc şi pantofi împodobiţi cu ştrasuri care o făceau să nu treacă neobservată, spun cei care au studiat istoria vremii.
Dizeurul Cristian Vasile
Dragoste la prima vedere
În 1944 întâlneşte iubirea vieţii ei, pe binecunoscutul dizeur cu voce de tenor, Cristian Vasile. El a existat, nu e ficţiune. A ţinut linia întâi alături de Titi Botez, Jean Moscopol şi Zavaidoc, cel cu care avea să şi lupte pentru inima Zarazei.
Povestea de dragoste dintre cei doi începe exact ca un tango, uşor şi cu accente tragice, în localul „Vulpea roşie”, de pe Lipscani, unde muzicianul era rezident, povesteşte Mircea Cartarescu in cartea sa, “De ce iubim femeile”.
Mircea Cartarescu foto: Cosmin Bumbut
Lautarul nu-şi poate dezlipi ochii de pe ea, impresionat de apariţia frumoasei ţigăncuşe, atunci când intră, într-una din seri, însoţită la braţ de un aristocrat care ocupă o masă în dreptul scenei pe care Cristian Vasile interpreta dumnezeieşte. Furat definitiv de frumuseţea ei, el nu poate continua tot recitalul şi se refugiază într-un local vecin. Nu avea să ştie că sentimentele erau reciproce. Zaraza se îndrăgostise şi ea, la prima vedere, de lăutar.
“Cei din public, îmbogăţiţii şi colaboraţioniştii oraşului, putred de corupţi, păreau să fi uitat până şi ei Sodoma josnică şi monotonă a vieţii lor. Unii tăceau, privind sticlos în faţa ochilor. Alţii duceau paharul alungit de şampanie la gură şi beau din el mult mai mult decât de obicei. Femeile, multe dintre ele târfe trecute prin ciur şi darmon, plângeau ca şcolăriţele. Se surprinse şi Zaraza lăcrimând, şi nu-şi amintea s-o mai fi făcut vreodată”,
scrie Cărtărescu în “De ce iubim femeile”.
Vasile i-a mâncat cenuşa
Zaraza a fugit după el, s-a aşezat la masă şi nu l-a mai scăpat din priviri. În noaptea aceea a devenit femeia lui şi aşa a rămas timp de doi ani de zile. Frumuseţea ei continuă să atragă priviri care îl fac invidiat pe Cristian Vasile.
În acest context, istoricii vorbesc despre o rivalitate între el şi Zavaidoc care renunţă la planul lui diabolic de a-l ucide pe cântăreţ din cauză că ar fi riscat prea mult. Vasile era foarte celebru şi risca să se afle repede cine-i autorul. Nu acelaşi noroc l-a avut Zaraza, omorâta fiind de Borilă, un ţigan din anturajul lui Zavaidoc, “antrenat” să ucidă.
„A fost omorâtă de un ţigan gelos, pe malul Dâmboviţei, în timp ce mergea să cumpere tutun. Cristian Vasile a fost devastat. Pentru că o iubea atât de mult, se zice că, după ce a fost incinerată, lăutarul ar fi furat din crematoriu urna cu cenuşa ei şi ar mâncat-o cu linguriţa”,
spune istoricul Dan Falcan.
Alţii susţin însă că acest scenariu este pură ficţiune construită pe seama unei melodii de tango intepretată de Cristian Vasile şi compusă de fapt de un argentinian.
Stelian Tanase nu crede in existenta Zarazei foto a1.ro
“Cărtărescu a aflat de povestea asta prin intermediul lui Nicolae Manolescu şi a creat o legendă imaginară a Zarazei în cartea sa, “De ce iubim femeile”. Dovadă că această poveste este ficţiune îl reprezintă faptul că istoria ne spune că pe Vasile nu terebentina l-a scos din circuit, ci faptul că a făcut nodule pe coardele vocale, o boală banală de altfel la cântăreţi. Mai mult, o sinucidere mergea mai bine la o asemenea poveste. Nemaivorbind de faptul că dacă Zaraza ar fi fost de origine rromă, potrivit tradiţiei ea trebuia îngropată, şi nu incinerată”,
explică scriitorul şi istoricul Stelian Tănase.
Celebrul lăutar a murit la Sibiu în 1974, iar mulţi dintre cei care au alimentat veridicitatea poveştii au susţinut că l-au şi cunoscut. Un artificiu obişnuit pentru a da credibilitate invenţiei, ne-a mai spus scriitorul. Nimeni nu poate şti dacă această femeie a existat cu adevărat, însă legenda ei va dainui multa vreme de-acum incolo si va ramane pe buzele multor cantareti contemporani.
ASCULTĂ AICI versiunea originala a melodiei Zaraza, dar si VARIANTA ROMÂNEASCĂ, interpretată de celebrul Cristian Vasile
marți, 5 aprilie 2011
luni, 4 aprilie 2011
MIRAMIRELA
2 hours ago
* Reply
* Forward
* Report Abuse
* Delete
KissEmbarassed Cate persoane lucreaza in biroul acesta?
- Cu sef cu tot, cinci.
-Deci, fara sef, patru?
- A,nuuuu...fara sef nu lucreaza nimeni!
Daca cineva rade – razi impreuna cu el!
Daca cineva canta -canta impreuna cu el!
Daca cineva lucreaza - lasa-l sa lucreze..
Omul nu e facut sa munceasca!
Dovada: faptul ca oboseste.
Daca tatal tau nu este milionar,nu ai nici o vina.
Dar daca nici socrul tau nu este milionar,atunci nu ai nici o scuza!
Se spune ca cea mai mare curva de pe Pamant ar fi speranta.Toata lumea traieste cu ea...
In vin e puterea.
In bere e sanatatea.
In coniac e distinctia.
....iar in apaSmilesunt microbii!
Cand o femeie nu vorbeste,sa n-o intrerupi pentru nimic in lume!
Daca vrei ca sotia sa te asculte cind vorbesti, vorbeste cu alta femeie.O sa fie numai ochi si urechi.
2 hours ago
* Reply
* Forward
* Report Abuse
* Delete
KissEmbarassed Cate persoane lucreaza in biroul acesta?
- Cu sef cu tot, cinci.
-Deci, fara sef, patru?
- A,nuuuu...fara sef nu lucreaza nimeni!
Daca cineva rade – razi impreuna cu el!
Daca cineva canta -canta impreuna cu el!
Daca cineva lucreaza - lasa-l sa lucreze..
Omul nu e facut sa munceasca!
Dovada: faptul ca oboseste.
Daca tatal tau nu este milionar,nu ai nici o vina.
Dar daca nici socrul tau nu este milionar,atunci nu ai nici o scuza!
Se spune ca cea mai mare curva de pe Pamant ar fi speranta.Toata lumea traieste cu ea...
In vin e puterea.
In bere e sanatatea.
In coniac e distinctia.
....iar in apaSmilesunt microbii!
Cand o femeie nu vorbeste,sa n-o intrerupi pentru nimic in lume!
Daca vrei ca sotia sa te asculte cind vorbesti, vorbeste cu alta femeie.O sa fie numai ochi si urechi.
veronica
n noiembrie 2010, dispărea sub lama buldozerelor casa din Bucureşti în care s-au iubit cei mai celebri îndrăgostiţi din literatura română. 121 de ani mai devreme, povestea lor amară de amor se încheia la fel de zguduitor: Veronica a înghiţit o sticlă plină de otravă, la fix 50 de zile după ce Eminescu se prăpădise de boală. Aveau amândoi 39 de ani.
ISTORII DE AMOR De la prostituate la artiste ratate: ce amante au trecut prin paturile regilor României? FOTOGALERIE
„Îngerul blond” al lui Eminescu a fost Veronica Micle, o doamnă frumoasă, cu părul lung şi bălai şi ochii albaştri.
S-au cunoscut la Viena, în 1872, la vârsta de 22 de ani, pe când el era student la filozofie, iar ea, căsătorită deja de opt ani şi mamă a doi copii, venise pentru a-şi trata o boală de piele.
Fără a ţine cont de piedicile morale, cei doi au început timid, în capitala austroungară, o relaţie de amor ce avea să fie condimentată, în următorii 17 ani, cu multă pasiune, intrigi, despărţiri şi reîmpăcări demne de telenovelele din zilele noastre.
Câţiva ani mai târziu, Veronica rezuma astfel momentul întâlnirii, în poemul „M-am gândit”:
„M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,
Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut!
Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,
Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu”
(„M-am gândit...”, 1883)
Zăpăcit de-a dreptul de imaginea Veronicăi, Eminescu va compune în următorii cinci ani poeme de amor influenţate de chipul „îngerului blond”.
S-a căsătorit cu profesorul ei, la 14 ani
De altfel, în perioada 1874-1877, aflându-se la Iaşi ca director al Bibliotecii Centrale, Eminescu era o prezenţă constantă la seratele literare ale Veronicăi Micle.
În acelaşi timp, bârfele despre întâlnirile lor romantice prin oraş şi intimităţile care depăşiseră cu mult limitele dintre o femeie căsătorită şi un tânăr artist, neconfirmate oficial însă niciodată, încep să curgă şi să învenineze casa Micle.
Se spune chiar că nu de puţine ori, Ştefan Micle, soţul cu 30 de ani mai în vârstă al Veronicăi, a primit scrisori în care anonimi îi relatau escapadele soţiei.
De fapt, casnicia Veronicăi cu Stefan Micle a fost o convenţie instituită de mama ei, pentru a izbuti în viaţa, când fata avea numai 14 ani.
Micle îi era rector la o şcoală de elită din Iaşi, unde ea învăţa. Aşa s-au cunoscut, lui i-a picat cu tronc, fiind foarte frumoasă şi având talent scriitoricesc. Iar mama ei, o moaşă cu atestat universitar, a obligat-o să-şi lege destinul de al lui.
Probleme mari cu banii
În 1879, toate acestea aveau să se termine, o dată cu moartea lui Ştefan Micle. Ceea ce ar putea părea o uşurare pentru dragostea dintre cei doi amanţi, avea însă să se transforme într-o iubire chinuitoare din motive cât se poate de pragmatice: banii şi distanţa.
Ea nu a reuşit decât după câţiva ani să obţină pensie de urmaş, iar el a trebuit să se mute la Bucureşti.
Au avut un copil care s-a născut mort
În toamna lui 1879, Veronica şi Eminescu au petrecut împreună aproape două luni în Bucureşti, iar în primăvara anului 1880 vorbeau pentru prima dată de posibilitatea căsătoriei. Problemele financiare şi opoziţia de care s-au izbit în societate vor zădărnici însă planul îndrăgostiţilor, iar până în toamna anului 1881 relaţiile dintre ei se vor răci.
„Draga mea Veronică,
Ca eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputând dormi nopţile şi cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie, căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.
Dar tu care ai timp şi nu eşti bolnavă să nu-mi scrii e mai puţin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume.
Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuieşti, tu rămâi cum ai fost şi scrie-mi. Tendinţa mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduinţele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.
(…)Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe Emin
Scrie cu degetele pe cari le sărut”
Februarie 1880 – Corespondenţa Mihai Eminescu – Veronica Micle
Din cele două luni de iubire cu Eminescu la Bucureşti, din toamna anului 1879 ar fi apărut chiar şi un copil, menţionează fiica Veronicăi câţiva ani mai târziu, copil care însă s-ar fi născut mort.
Luni de amor pe Buzeşti, nr 5
Flacăra iubirii s-a reaprins în 1882, când Veronica a revenit la Bucureşti, iar cei doi au locuit câteva luni în imobilul de pe strada Buzeşti, nr. 5.
Hotelul Marna, locul pe care s-a aflat casa în care au locuit cei doi îndrăgostiţi, a fost demolat pentru a se construi un nou bulevard
Zadarnic a încercat ea să-l convingă să se căsătorească: opoziţia prietenilor lui şi depresia care deja îl stăpâneau pe Eminescu au blocat orice demers în acest sens.
„Draga mea Veronicuţă,
Sunt cinci ceasuri de dimineaţă şi eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă.
Acum, după ce-am sfârşit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă şi tristă totodată şi aş vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă... pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb şi rotund şi frumos.
Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuţul tău aşternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare şi gândesc la tine. Dormi şi nu te trezi, draga mea Nicuţă, că eu te păzesc tocmai de aici”
Corespondenţa Mihai Eminescu – Veronica Micle
Maiorescu, Slavici şi Macedonski s-au opus căsătoriei cu Veronica
Într-un interviu acordat reporterilor „Adevărul de Seară”, criticul şi istoricul Dumitru Vatamaniuc, membru al Academiei Române, cel care a studiat opera lui Eminescu vreme de trei decenii, a descris unele dintre motivele pentru care Eminescu a evitat căsătoria.
„Şcoala la care învăţa Veronica i-a intentat un proces lui Titu Maiorescu pentru că ar fi avut o relaţie cu una dintre eleve, iar Veronica a depus mărturie, ca martor şi colegă, în acest scandal, motiv pentru care Maiorescu nu a doar că a contestat ulterior relaţia cu Eminescu, dar a încercat să se răzbune pe toate căile pe ea pentru asta”
Dumitru Vatamaniuc, critic şi istoric
Dumitru Vatamaniuc, eminescolog
În toate aceste scandaluri, în care nu doar Maiorescu a încercat să-i despartă, ci şi Slavici sau Macedonski, de frică să n-o piardă, Eminescu nu scăpa ocazia s-o îmbărbăteze, printre zeci de rânduri de dezmierdări.
„Apropos de Titu. Da! Vorba ceea; râde vârşa de baltă şi baba de fată. Cine s-a găsit să-ţi facă morală în privinţa relaţiei cu mine? Maiorescu.
O fi el critic, o fi el om de litere, dar iubirea mea pentru tine şi desinteresarea ta copilăroasă şi adevărată cu care ai fost şi rămâi a mea, aceasta nu ar fi găsit-o la nici una din doamnele pe care le-a perindat”.
Eminescu, un iubit gelos
Puţini ştiu, însă, că Eminescu era şi foarte gelos, motiv pentru care de multe ori, relaţia lor a fost întreruptă.
„El dorea absolutul, iubirea lui să fie exclusivă, şi îl deranjau toate speculaţiile care făceau referire la infidelităţile Veronicăi, de aceea se despărţeau atât de des”,
Dumitru Vatamaniuc, critic şi istoric
În 1883 a debutat boala care avea să-i fie fatală, şase ani mai târziu, lui Mihai Eminescu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la Sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti a fost „psihoză maniaco-depresivă”.
A fost trimis de medici la tratament la Viena, apoi prin Italia, revenind în Iaşi abia în peste un an. Au urmat luni întregi de tratamente şi recuperare, iar în 1887 a ajuns în grija surorii sale, Henrieta, la Botoşani.
În tot acest timp, Veronica, mutată la Bucureşti împreună cu copiii, încerca să-l convingă să revină în Capitală, pentru a fi mai bine îngrijit.
A reuşit să-l facă să vină la Bucureşti abia în aprilie 1888.
„Lumea m-a acuzat de lipsa de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu.
Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l vad lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale.
Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu”.
Scrisorile de amor, ascunse după moartea lor
Multe dintre scrisorile pe care şi le trimiteau cei doi au fost ascunse după moartea lor, iar când au fost descoperite, autentitcitatea lor a fost pusă la îndoială, spun criticii.
„Ştiu că s-au găsit alte 89 de scrisori, care erau de fapt adnotări ale Veronicăi, ascunse de fiica cea mare a acesteia şi care au fost modificate de Octav Minar astfel încât să-i spele ei cumva imaginea”,
Acad. Dumitru Vatamaniuc, critic şi istoric
Corespondenţă Veronica Micle – A.C. Cuza, 1889
În februarie 1889, Eminescu avea să fie internat definitiv în sanatoriul doctorului Şuţu, unde se va stinge la 15 iunie 1889.
„Dl. Mihail Eminescu este atins de alienaţie mintală în formă de demenţă, stare care reclamă şederea sa într-un institut”
Doctorul Alexandru Şuţu, 20 martie 1889
O stranie coincidenţă
Printr-o stranie coincidenţă, chiar în momentele în care Eminescu se prăpădea pe patul de spital, iubita sa Veronica scria un poem chiar despre moarte şi iubire.
„«Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!»
Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –
Noi visam eternitate în durata unei clipe.
„«Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază!»
Ce din luna se coboară şi pământul îl atinge;
Să mai simtă înc-o dată fruntea că i-o luminează
Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură să răsfrânge!
......................................................................................
Dac-ar da un mort din groapa pentr-un răsărit de lună
A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare”
Veronica Micle – Raze de lună, 1889
Veronica Micle nu a trecut neobservată nici la înmormântarea lui Eminescu, fiind remarcată de toţi atunci când a pus pe pieptul poetului o cunună de nu-mă-uita.
A înghiţit cu sete o sticlă de arsenic
Nici ea nu l-a putut uita, la data de 4 august 1889 luându-şi viaţa. Sinuciderea s-a petrecut la Mănăstirea Văratec, unde se retrăsese.
Cu trei zile înainte de a se omorî, ea a scris următorul poem, considerat biletul de adio:
„O! Moarte vin de treci
Pe inima-mi pustie şi curm-a mele gânduri
S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,
Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,
Mi-e dor de-un lung repaos... Să dorm,
Să dorm pe veci”
Moartea a survenit din cauza unei congestii cerebrale, a notat medicul care a constatat decesul doamnei Micle, la 4 august. Golise sticluţa de arsenic cu lăcomie, la miezul nopţii.
Ulterior s-au găsit scrisori prin care îşi ruga prietenele să-i aducă doze mici de otravă pentru a-şi trata fiica de anemie. O sinucidere premeditată, la fix 50 de zile după moartea iubirii sale, Mihai Eminescu, dar şi la fix 10 ani de la moartea soţului său…
ISTORII DE AMOR De la prostituate la artiste ratate: ce amante au trecut prin paturile regilor României? FOTOGALERIE
„Îngerul blond” al lui Eminescu a fost Veronica Micle, o doamnă frumoasă, cu părul lung şi bălai şi ochii albaştri.
S-au cunoscut la Viena, în 1872, la vârsta de 22 de ani, pe când el era student la filozofie, iar ea, căsătorită deja de opt ani şi mamă a doi copii, venise pentru a-şi trata o boală de piele.
Fără a ţine cont de piedicile morale, cei doi au început timid, în capitala austroungară, o relaţie de amor ce avea să fie condimentată, în următorii 17 ani, cu multă pasiune, intrigi, despărţiri şi reîmpăcări demne de telenovelele din zilele noastre.
Câţiva ani mai târziu, Veronica rezuma astfel momentul întâlnirii, în poemul „M-am gândit”:
„M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,
Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut!
Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,
Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu”
(„M-am gândit...”, 1883)
Zăpăcit de-a dreptul de imaginea Veronicăi, Eminescu va compune în următorii cinci ani poeme de amor influenţate de chipul „îngerului blond”.
S-a căsătorit cu profesorul ei, la 14 ani
De altfel, în perioada 1874-1877, aflându-se la Iaşi ca director al Bibliotecii Centrale, Eminescu era o prezenţă constantă la seratele literare ale Veronicăi Micle.
În acelaşi timp, bârfele despre întâlnirile lor romantice prin oraş şi intimităţile care depăşiseră cu mult limitele dintre o femeie căsătorită şi un tânăr artist, neconfirmate oficial însă niciodată, încep să curgă şi să învenineze casa Micle.
Se spune chiar că nu de puţine ori, Ştefan Micle, soţul cu 30 de ani mai în vârstă al Veronicăi, a primit scrisori în care anonimi îi relatau escapadele soţiei.
De fapt, casnicia Veronicăi cu Stefan Micle a fost o convenţie instituită de mama ei, pentru a izbuti în viaţa, când fata avea numai 14 ani.
Micle îi era rector la o şcoală de elită din Iaşi, unde ea învăţa. Aşa s-au cunoscut, lui i-a picat cu tronc, fiind foarte frumoasă şi având talent scriitoricesc. Iar mama ei, o moaşă cu atestat universitar, a obligat-o să-şi lege destinul de al lui.
Probleme mari cu banii
În 1879, toate acestea aveau să se termine, o dată cu moartea lui Ştefan Micle. Ceea ce ar putea părea o uşurare pentru dragostea dintre cei doi amanţi, avea însă să se transforme într-o iubire chinuitoare din motive cât se poate de pragmatice: banii şi distanţa.
Ea nu a reuşit decât după câţiva ani să obţină pensie de urmaş, iar el a trebuit să se mute la Bucureşti.
Au avut un copil care s-a născut mort
În toamna lui 1879, Veronica şi Eminescu au petrecut împreună aproape două luni în Bucureşti, iar în primăvara anului 1880 vorbeau pentru prima dată de posibilitatea căsătoriei. Problemele financiare şi opoziţia de care s-au izbit în societate vor zădărnici însă planul îndrăgostiţilor, iar până în toamna anului 1881 relaţiile dintre ei se vor răci.
„Draga mea Veronică,
Ca eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputând dormi nopţile şi cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie, căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.
Dar tu care ai timp şi nu eşti bolnavă să nu-mi scrii e mai puţin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume.
Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuieşti, tu rămâi cum ai fost şi scrie-mi. Tendinţa mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduinţele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.
(…)Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe Emin
Scrie cu degetele pe cari le sărut”
Februarie 1880 – Corespondenţa Mihai Eminescu – Veronica Micle
Din cele două luni de iubire cu Eminescu la Bucureşti, din toamna anului 1879 ar fi apărut chiar şi un copil, menţionează fiica Veronicăi câţiva ani mai târziu, copil care însă s-ar fi născut mort.
Luni de amor pe Buzeşti, nr 5
Flacăra iubirii s-a reaprins în 1882, când Veronica a revenit la Bucureşti, iar cei doi au locuit câteva luni în imobilul de pe strada Buzeşti, nr. 5.
Hotelul Marna, locul pe care s-a aflat casa în care au locuit cei doi îndrăgostiţi, a fost demolat pentru a se construi un nou bulevard
Zadarnic a încercat ea să-l convingă să se căsătorească: opoziţia prietenilor lui şi depresia care deja îl stăpâneau pe Eminescu au blocat orice demers în acest sens.
„Draga mea Veronicuţă,
Sunt cinci ceasuri de dimineaţă şi eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă.
Acum, după ce-am sfârşit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă şi tristă totodată şi aş vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă... pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb şi rotund şi frumos.
Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuţul tău aşternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare şi gândesc la tine. Dormi şi nu te trezi, draga mea Nicuţă, că eu te păzesc tocmai de aici”
Corespondenţa Mihai Eminescu – Veronica Micle
Maiorescu, Slavici şi Macedonski s-au opus căsătoriei cu Veronica
Într-un interviu acordat reporterilor „Adevărul de Seară”, criticul şi istoricul Dumitru Vatamaniuc, membru al Academiei Române, cel care a studiat opera lui Eminescu vreme de trei decenii, a descris unele dintre motivele pentru care Eminescu a evitat căsătoria.
„Şcoala la care învăţa Veronica i-a intentat un proces lui Titu Maiorescu pentru că ar fi avut o relaţie cu una dintre eleve, iar Veronica a depus mărturie, ca martor şi colegă, în acest scandal, motiv pentru care Maiorescu nu a doar că a contestat ulterior relaţia cu Eminescu, dar a încercat să se răzbune pe toate căile pe ea pentru asta”
Dumitru Vatamaniuc, critic şi istoric
Dumitru Vatamaniuc, eminescolog
În toate aceste scandaluri, în care nu doar Maiorescu a încercat să-i despartă, ci şi Slavici sau Macedonski, de frică să n-o piardă, Eminescu nu scăpa ocazia s-o îmbărbăteze, printre zeci de rânduri de dezmierdări.
„Apropos de Titu. Da! Vorba ceea; râde vârşa de baltă şi baba de fată. Cine s-a găsit să-ţi facă morală în privinţa relaţiei cu mine? Maiorescu.
O fi el critic, o fi el om de litere, dar iubirea mea pentru tine şi desinteresarea ta copilăroasă şi adevărată cu care ai fost şi rămâi a mea, aceasta nu ar fi găsit-o la nici una din doamnele pe care le-a perindat”.
Eminescu, un iubit gelos
Puţini ştiu, însă, că Eminescu era şi foarte gelos, motiv pentru care de multe ori, relaţia lor a fost întreruptă.
„El dorea absolutul, iubirea lui să fie exclusivă, şi îl deranjau toate speculaţiile care făceau referire la infidelităţile Veronicăi, de aceea se despărţeau atât de des”,
Dumitru Vatamaniuc, critic şi istoric
În 1883 a debutat boala care avea să-i fie fatală, şase ani mai târziu, lui Mihai Eminescu. Diagnosticul pus atunci de medicii de la Sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti a fost „psihoză maniaco-depresivă”.
A fost trimis de medici la tratament la Viena, apoi prin Italia, revenind în Iaşi abia în peste un an. Au urmat luni întregi de tratamente şi recuperare, iar în 1887 a ajuns în grija surorii sale, Henrieta, la Botoşani.
În tot acest timp, Veronica, mutată la Bucureşti împreună cu copiii, încerca să-l convingă să revină în Capitală, pentru a fi mai bine îngrijit.
A reuşit să-l facă să vină la Bucureşti abia în aprilie 1888.
„Lumea m-a acuzat de lipsa de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu.
Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l vad lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale.
Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu”.
Scrisorile de amor, ascunse după moartea lor
Multe dintre scrisorile pe care şi le trimiteau cei doi au fost ascunse după moartea lor, iar când au fost descoperite, autentitcitatea lor a fost pusă la îndoială, spun criticii.
„Ştiu că s-au găsit alte 89 de scrisori, care erau de fapt adnotări ale Veronicăi, ascunse de fiica cea mare a acesteia şi care au fost modificate de Octav Minar astfel încât să-i spele ei cumva imaginea”,
Acad. Dumitru Vatamaniuc, critic şi istoric
Corespondenţă Veronica Micle – A.C. Cuza, 1889
În februarie 1889, Eminescu avea să fie internat definitiv în sanatoriul doctorului Şuţu, unde se va stinge la 15 iunie 1889.
„Dl. Mihail Eminescu este atins de alienaţie mintală în formă de demenţă, stare care reclamă şederea sa într-un institut”
Doctorul Alexandru Şuţu, 20 martie 1889
O stranie coincidenţă
Printr-o stranie coincidenţă, chiar în momentele în care Eminescu se prăpădea pe patul de spital, iubita sa Veronica scria un poem chiar despre moarte şi iubire.
„«Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!»
Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –
Noi visam eternitate în durata unei clipe.
„«Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază!»
Ce din luna se coboară şi pământul îl atinge;
Să mai simtă înc-o dată fruntea că i-o luminează
Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură să răsfrânge!
......................................................................................
Dac-ar da un mort din groapa pentr-un răsărit de lună
A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare”
Veronica Micle – Raze de lună, 1889
Veronica Micle nu a trecut neobservată nici la înmormântarea lui Eminescu, fiind remarcată de toţi atunci când a pus pe pieptul poetului o cunună de nu-mă-uita.
A înghiţit cu sete o sticlă de arsenic
Nici ea nu l-a putut uita, la data de 4 august 1889 luându-şi viaţa. Sinuciderea s-a petrecut la Mănăstirea Văratec, unde se retrăsese.
Cu trei zile înainte de a se omorî, ea a scris următorul poem, considerat biletul de adio:
„O! Moarte vin de treci
Pe inima-mi pustie şi curm-a mele gânduri
S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,
Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,
Mi-e dor de-un lung repaos... Să dorm,
Să dorm pe veci”
Moartea a survenit din cauza unei congestii cerebrale, a notat medicul care a constatat decesul doamnei Micle, la 4 august. Golise sticluţa de arsenic cu lăcomie, la miezul nopţii.
Ulterior s-au găsit scrisori prin care îşi ruga prietenele să-i aducă doze mici de otravă pentru a-şi trata fiica de anemie. O sinucidere premeditată, la fix 50 de zile după moartea iubirii sale, Mihai Eminescu, dar şi la fix 10 ani de la moartea soţului său…
duminică, 3 aprilie 2011
mirela
"Am vrea sa putem vedea viitorul intr-o oglinda fermecata dar viata reala e uneori prea cruda. Am vrea sa ne alinam sufletul cu sperante...pana la urma toti suntem trecatori... prin viata...trecatori prin viata mea, a ta, a noastra, a altora. Ascultam cum loveste apusul de soare pamantul, ascultam norii plangand, ascultam cum trece aerul grabit pe langa chipul nostru, ascultam glasul vietii si indraznim sa credem ca vor veni si zile mai bune. Zambim cu speranta ca fiecare dimineata e un nou inceput, ca lumina privirii izvoraste din sufletul nostru si ca zambind ii vom bucura pe cei din jurul nostru si in primul rand pe noi. Ne scurgem ca nisipul dintr-o clepsidra gingasa...vom invata ce e timpul, vom invata sa atingem si sa iubim.Chiar dacă ar fi însemnat despărţire, singurătate, tristeţe, viata îşi merită fiecare bănuţ din preţul ei."
mirela
Ce ne face sa ne indragostim? Poate nevoia de a simti din nou sentimentul, poate perioada prea lunga de singuratate, poate ca omul pe care-l vezi atat de special stie exact cum sa te ia, cum sa te invarta si sa te suceasca pana iti pierzi total mintile. Poate pentru ca la un moment dat vine si clipa asta mult asteptata, din nou, pentru ca asa e normal, pentru ca trebuie sa traim cate doi, linistiti, frumos si iubindu-ne ca si cum maine n-ar mai exista.
Cum iti dai seama ca te-ai indragostit, dupa ce mult timp ai stat doar tu cu tine? Cum realizezi ca inca mai poti simti, ca mai poti trai iubirea la cote maxime si inca poate chiar mai mult decat credeai ca poti? Pai, e simplu. Vezi din nou cum e sa-ti fie dor, sa arzi de nerabdare cand nu e acolo cand vrei tu, sa visezi cu ochii deschisi spre inainte. Vezi cum viata incepe sa aiba culoarea pe care o percepi a fi cea a iubirii, vezi ca toate lucrurile, marunte sau grandioase, incep sa aiba un sens, vezi ca usor-usor te indrepti spre o directie potrivita, chiar daca mai tarziu poate vei regreta. Important e momentul din prezent, acum-ul care te face sa ai fluturasii aia roz din stomac, faptul ca stii ca ai pe cineva in spate si in fata. Faptul ca nu mai regreti nimic din ce ai facut pana acum, faptul ca lasi dezamagirea putin in urma, toate astea pentru mine sunt semne ca sunt indragostit. Cam asa e dragostea, cel putin cum o vad eu acum.
Cum iti dai seama ca te-ai indragostit, dupa ce mult timp ai stat doar tu cu tine? Cum realizezi ca inca mai poti simti, ca mai poti trai iubirea la cote maxime si inca poate chiar mai mult decat credeai ca poti? Pai, e simplu. Vezi din nou cum e sa-ti fie dor, sa arzi de nerabdare cand nu e acolo cand vrei tu, sa visezi cu ochii deschisi spre inainte. Vezi cum viata incepe sa aiba culoarea pe care o percepi a fi cea a iubirii, vezi ca toate lucrurile, marunte sau grandioase, incep sa aiba un sens, vezi ca usor-usor te indrepti spre o directie potrivita, chiar daca mai tarziu poate vei regreta. Important e momentul din prezent, acum-ul care te face sa ai fluturasii aia roz din stomac, faptul ca stii ca ai pe cineva in spate si in fata. Faptul ca nu mai regreti nimic din ce ai facut pana acum, faptul ca lasi dezamagirea putin in urma, toate astea pentru mine sunt semne ca sunt indragostit. Cam asa e dragostea, cel putin cum o vad eu acum.
joi, 31 martie 2011
daruri
Ce daruri accepti
Langa Tokio traia un vestit razboinic Samurai, care a decis sa-i indrume pe cei tineri in budismul Zen. Se spune ca in ciuda varstei inaintate, el putea infrange orice adversar.
Intr-o dupa-amiaza, un luptator - cunoscut pentru lipsa lui de scrupule - a ajuns in localitatea unde traia batranul Samurai.
Era cunoscut pentru tehnicile lui de a provoca la lupta, astepta pana cand adversarul facea prima miscare si apoi contraataca cu viteza.
Tanarul luptator nu pierduse inca nici o lupta.
Auzind de reputatia Samuraiului, a decis sa-l invinga pentru a-si mari faima.
Toti studentii erau impotriva luptei, dar batranul Samurai a acceptat provocarea.
S-au adunat toti in piata din centrul orasului, iar tanarul a inceput sa-l insulte pe Samurai. A aruncat cateva pietre in directia lui, l-a scuipat in fata, i-a aruncat toate insultele ce exista sub soare, i-a insultat pana si pe stramosii sai.
Timp de cateva ore, a facut totul pentru a-l provoca pe maestru, dar batranul ramanea impasibil.
La sfarsitul dupa-amiezii, simtindu-se obosit si umilit, razboinicul a abandonat si a plecat.
Deceptionati de faptul ca maestrul primise atat de multe insulte si provocari, studentii l-au intrebat:
- Cum ai putut rabda atat de multa umilinta? De ce nu ti-ai folosit spada, chiar daca stiai ca ai fi pierdut, in loc sa-ti expui lasitatea in fata tuturor?
- Daca cineva vine la tine cu un dar si tu nu il primesti, cui apartine darul? intreba Samuraiul.
-Celui care ti l-a oferit, replica unul dintre discipoli.
- La fel si cu orice manie, insulta sau invidie, spuse maestrul. Cand nu sunt acceptate, continua sa apartina celui care le-a purtat.
In viata de zi cu zi sunt nenumarate situatiile in care ne trezim prinsi fara sa vrem in tot felul de situatii nedorite.
Fiecare clipa isi are darul ei. Unele daruri ne sunt de folos, altele ne incurca. Totul depinde de noi. Putem alege sa acceptam orice dar si sa ne lasam atrasi in jocul altora, sau sa fim selectivi si sa acceptam doar acele daruri care ne ajuta in cresterea noastra.
Langa Tokio traia un vestit razboinic Samurai, care a decis sa-i indrume pe cei tineri in budismul Zen. Se spune ca in ciuda varstei inaintate, el putea infrange orice adversar.
Intr-o dupa-amiaza, un luptator - cunoscut pentru lipsa lui de scrupule - a ajuns in localitatea unde traia batranul Samurai.
Era cunoscut pentru tehnicile lui de a provoca la lupta, astepta pana cand adversarul facea prima miscare si apoi contraataca cu viteza.
Tanarul luptator nu pierduse inca nici o lupta.
Auzind de reputatia Samuraiului, a decis sa-l invinga pentru a-si mari faima.
Toti studentii erau impotriva luptei, dar batranul Samurai a acceptat provocarea.
S-au adunat toti in piata din centrul orasului, iar tanarul a inceput sa-l insulte pe Samurai. A aruncat cateva pietre in directia lui, l-a scuipat in fata, i-a aruncat toate insultele ce exista sub soare, i-a insultat pana si pe stramosii sai.
Timp de cateva ore, a facut totul pentru a-l provoca pe maestru, dar batranul ramanea impasibil.
La sfarsitul dupa-amiezii, simtindu-se obosit si umilit, razboinicul a abandonat si a plecat.
Deceptionati de faptul ca maestrul primise atat de multe insulte si provocari, studentii l-au intrebat:
- Cum ai putut rabda atat de multa umilinta? De ce nu ti-ai folosit spada, chiar daca stiai ca ai fi pierdut, in loc sa-ti expui lasitatea in fata tuturor?
- Daca cineva vine la tine cu un dar si tu nu il primesti, cui apartine darul? intreba Samuraiul.
-Celui care ti l-a oferit, replica unul dintre discipoli.
- La fel si cu orice manie, insulta sau invidie, spuse maestrul. Cand nu sunt acceptate, continua sa apartina celui care le-a purtat.
In viata de zi cu zi sunt nenumarate situatiile in care ne trezim prinsi fara sa vrem in tot felul de situatii nedorite.
Fiecare clipa isi are darul ei. Unele daruri ne sunt de folos, altele ne incurca. Totul depinde de noi. Putem alege sa acceptam orice dar si sa ne lasam atrasi in jocul altora, sau sa fim selectivi si sa acceptam doar acele daruri care ne ajuta in cresterea noastra.
dela
1. O sa primeşti un corp. S-ar putea să-ţi placă, s-ar putea să-l urăşti, dar e al tău şi va trebui să-l păstrezi până la sfârşit.
2. Vei învăţa multe lucruri. Eşti înscris cu normă întreagă, la o şcoală informală numită “viaţă”.
3. Aici nu sunt greşeli, doar lecţii. Creşterea e un proces de încercări, erori şi experimente. Experimentele eşuate fac şi ele parte din acest proces, la fel ca şi cele care în cele din urmă dau rezultate.
4. Lecţiile se repetă până le vei învăţa. O lecţie îţi va fi prezentată în diverse feluri, până când o vei fi învăţat. Când ai învăţat-o, poţi trece la lecţia următoare.
5. Lecţiile nu se termină niciodată. Nu există nici o parte a vieţii care să nu conţină lecţiile sale. Atâta timp cât eşti viu, vor mai fi lecţii de învăţat.
6. Nu există loc mai bun decât “aici”. Atunci când “acolo” devine “aici”, vei obţine alt “acolo” care îţi va părea din nou mai bun decât “aici”.
7. Ceilalţi oameni sunt o oglindă a ta. Nu poţi aprecia sau dezaproba ceva la o persoană, decât dacă e ceva ce îţi place sau urăşti la tine însuţi.
8. Ce vei reuşi să faci cu viaţa ta depinde doar de tine. Tu ai şi uneltele şi resursele de care ai nevoie. Tu hotarăşti ce vei face cu ele. Alegerea îţi aparţine.
9. Răspunsurile tale se află chiar în tine. Răspunsurile vieţii se află în tine. Tot ce trebuie să faci este să priveşti, să asculţi şi să crezi.
10. Vei uita toate acestea la naştere. Ţi le poţi aminti dacă vrei, dezlegând spirala dublă a cunoaşterii interioare.
(Cherie Carter Scott)
2. Vei învăţa multe lucruri. Eşti înscris cu normă întreagă, la o şcoală informală numită “viaţă”.
3. Aici nu sunt greşeli, doar lecţii. Creşterea e un proces de încercări, erori şi experimente. Experimentele eşuate fac şi ele parte din acest proces, la fel ca şi cele care în cele din urmă dau rezultate.
4. Lecţiile se repetă până le vei învăţa. O lecţie îţi va fi prezentată în diverse feluri, până când o vei fi învăţat. Când ai învăţat-o, poţi trece la lecţia următoare.
5. Lecţiile nu se termină niciodată. Nu există nici o parte a vieţii care să nu conţină lecţiile sale. Atâta timp cât eşti viu, vor mai fi lecţii de învăţat.
6. Nu există loc mai bun decât “aici”. Atunci când “acolo” devine “aici”, vei obţine alt “acolo” care îţi va părea din nou mai bun decât “aici”.
7. Ceilalţi oameni sunt o oglindă a ta. Nu poţi aprecia sau dezaproba ceva la o persoană, decât dacă e ceva ce îţi place sau urăşti la tine însuţi.
8. Ce vei reuşi să faci cu viaţa ta depinde doar de tine. Tu ai şi uneltele şi resursele de care ai nevoie. Tu hotarăşti ce vei face cu ele. Alegerea îţi aparţine.
9. Răspunsurile tale se află chiar în tine. Răspunsurile vieţii se află în tine. Tot ce trebuie să faci este să priveşti, să asculţi şi să crezi.
10. Vei uita toate acestea la naştere. Ţi le poţi aminti dacă vrei, dezlegând spirala dublă a cunoaşterii interioare.
(Cherie Carter Scott)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
