luni, 11 aprilie 2011
de la
Mă scuzaţi, d-şoară, vi s-a deschis sufletul.Sper că nu vă lipseşte nimic, verificaţi, vă rog, în îngrămădeala din tramvai nu ştii niciodată dacă nu s-a strecurat vreun hoţ,fură zâmbete şi lacrimi preţioase, fură amintiri,fură orice
steinhardt
"JURNALUL FERICIRII" - Nicolae Steinhardt
Acum ştiu, am aflat şi eu...” (JURNALUL FERICIRII) „Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor ...cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin. Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur. Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă. Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor. Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale. Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre. Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii, care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart ... este un păcat şi o spurcaciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderare, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu...” Nicolae Steinhardt
Acum ştiu, am aflat şi eu...” (JURNALUL FERICIRII) „Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor ...cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin. Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur. Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă. Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor. Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale. Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre. Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii, care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart ... este un păcat şi o spurcaciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderare, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu...” Nicolae Steinhardt
sâmbătă, 9 aprilie 2011
plesu
Să fim realiști?
Detest să am mereu dreptate. Şi să republic texte mai vechi. Dar descopăr, uneori, cîte o pagină care pare scrisă ieri sau azi. Şi îmi spun că dacă eu, autorul ei, am uitat-o, o vor fi uitat şi cititorii. Drept care, cu scuzele de rigoare, le-o reamintesc.
Cîţiva notorii „oameni de televiziune“, volubili, sprinţari, fără dileme, au lansat o nouă ideologie. Veche, desigur, ca toate lucrurile noi. I-aş spune ideologia realităţii minimale, sau, ca să invoc metafizica domnului Vanghelie, ideologia realităţii „care este“. În rezumat, ea sună astfel: realitatea, atîta cîtă e, e destulă şi e bună. Să nu ne complicăm cu criterii sofisticate, cu pretenţii intelectualiste, cu exigenţe elitare. Să admitem, odată pentru totdeauna, că nu opiniile cîtorva sclifosiţi, nu valorile rarefiate ale unor minorităţi gălbejite constituie substanţa şi rostul vieţii. Viaţa, viaţa adevărată, viaţa celor mulţi, cu nevoile lor curente, cu bravul lor semidoctism, cu farmecul lor gregar – iată ceea ce trebuie să aperi, să lauzi şi să cînţi. Să ne mai lase puriştii „bunului-gust“, şoarecii de bibliotecă, grămăticii pedanţi. Să dăm cezarului popular ceea ce îi aparţine: atenţia noastră exclusivă, amorul nostru necondiţionat. Nu vă plac manelele? Dar ele există şi au succes. Nu vă plac talk-show-urile cu Becali şi viaţa cotidiană a cuplului Irinel-Monica? Dar ele fac rating. Sînt cool. Sînt Viaţa însăşi. Nu vă place Casa Poporului? Dar poporului îi place. Divertismentul autohton vă miroase a vulgaritate? Dar cine vă pune să vă uitaţi? Ce-ţi fi vrînd? Molière zi şi noapte? Caragiale non-stop? Charlie Chaplin de trei ori pe zi? N-aveţi decît să vă încuiaţi în bibliotecă. Viaţa e în altă parte şi se poate dispensa de fiţele voastre. Viaţa e mişto şi miştocăreala e viaţă. Ne-am săturat de idei înalte, de maniere fine, de predici. Vrem virilităţi fruste, duioşii de bodegă, chef. Ceea ce există n-are nevoie de nici o justificare, de nici un adaos. Există, deci e valabil. Există, deci asta e! Deci cui nu-i place să se retragă la sanatoriu. Gata cu fumurile! Realitatea e singura realitate. Deci intelectualii să ne mai slăbească.
Campionii acestei ideologii, ca de altfel campionii tuturor ideologiilor, nu pot fi contrazişi. Ei ştiu, vorbesc de evidenţe, sînt slujitorii eroici şi grandilocvenţi ai comunităţii. Cînd aroganţi şi băşcălioşi, cînd sentimentali şi patetici, oamenii aceştia confundă şmecheria cu buna-dispoziţie, suspensia gîndirii cu bunul-simţ, şi pofta egolatră de notorietate cu dragostea de oameni. Cum să-i îmblînzeşti, cum să-i pui pe gînduri?
Le-ai putea spune, mai întîi, că recad, fără să-şi dea seama, în cea mai ieftină retorică proletcultistă. De la idolatria marxist-leninistă a „maselor“, la lozinca resentimentară („Moarte intelectualilor!“), toate „nuanţele“ acestei retorici sînt de mult cunoscute. Le-ai mai putea spune că tot ce e, astăzi, viaţă civilizată s-a născut din sentimentul că realitatea dată, realitatea strictă e insuficientă şi, prin urmare, ameliorabilă. Ameliorabilă tehnologic şi stilistic. Realitatea se îmbogăţeşte neîncetat prin comentariu şi prin ingeniozitate adaptativă. A fi „realist“ e a căuta altceva şi mai mult decît oferă realitatea. Nu te laşi în voia bolilor, pretinzînd că, întrucît există, sînt îndreptăţite, nu asumi cu entuziasm urîtul pentru că e ubicuu, nu sanctifici prostia pentru că e curentă. Dacă vrei muzică, nu te opreşti la zgomotele pădurii, dacă vrei arhitectură, abandonezi gata-făcutul peşterii, dacă vrei vin, nu te mulţumeşti să mănînci toţi strugurii. Umanitatea constă în capacitatea de a trata realul nu drept o instanţă care îşi ajunge sieşi, ci drept o infinită materie primă. Sîntem ceea ce adăugăm lumii. Desigur, uneori adăugăm lumii ce nu trebuie, sau încurcăm borcanele: una e să faci borş, alta e să faci cidru. Utilitatea borşului e incontestabilă, cu condiţia să nu mi se vîre pe gît ca cidru. Nici manelele, nici giumbuşlucurile Oana-Pepe, nici idila Columbeanu nu trebuie (şi nu pot fi) evacuate. Grav e dacă proliferarea lor devine normă şi model. Grav e dacă ele sfîrşesc prin a evacua, sau prin a marginaliza, restul. Aş adăuga că apologia „gustului popular“ în forme de maximă trivialitate e ofensatoare faţă de gustul popular însuşi. Secole lungi de cultură populară hiper-rafinată dezmint acest derapaj. Derapajul nu apare decît printr-o acţiune insidioasă de intoxicare cotidiană a sensibilităţii publice.
DE ACELASI AUTOR
Tehnici ale interviului
Un politician second-hand
Note, stări, zile
Note răzlețe
Cît despre marii moderatori TV care pledează pentru „realitatea care este“, ei au o comică problemă de identitate. Fac gazetărie – adică nu ne lasă singuri cu realul, ci îl ambalează în tone de texte şi imagini – scriu, vorbesc, folosesc camere de luat vederi, ochelari, stilouri, metafore, culori, adică tot felul de produse ale creativităţii, aşadar ale intelectului omenesc, dar vor să treacă, totodată, drept „băieţi de băieţi“, oameni din popor, străini de orice otravă livrescă. Vor, pe scurt, să fie şi călare, şi pe jos. Vor să vorbească buruienos, dar se înghesuie şi să pomenească, hodoronc-tronc, de Dostoievski şi Santayana. Sînt, care va să zică, complecşi, rotunzi, „oameni universali“. În realitate, sînt mereu la jumătatea drumului, nici cu lecturile la zi, nici cu degetele bătătorite. „Nu sîntem intelectuali!“ zic ei, ferindu-se de această etichetă ca de ducă-se pe pustii. Se poate. Dar asta nu vă califică drept viguroasă clasă muncitoare. Nu aveţi nici statutul pe care îl respingeţi, nici cel la care aspiraţi. Prestaţia Dvs. constă, deocamdată, în utilizarea (pripită şi parţială) a intelectului propriu şi într-o zglobie clămpăneală mondenă. Credeţi-mă, e puţin! Şi dacă, în plus, vă luaţi şi aere magisteriale – e ridicol.
Articol apărut în Dilema veche, nr. 126, 29 iunie 2006
Detest să am mereu dreptate. Şi să republic texte mai vechi. Dar descopăr, uneori, cîte o pagină care pare scrisă ieri sau azi. Şi îmi spun că dacă eu, autorul ei, am uitat-o, o vor fi uitat şi cititorii. Drept care, cu scuzele de rigoare, le-o reamintesc.
Cîţiva notorii „oameni de televiziune“, volubili, sprinţari, fără dileme, au lansat o nouă ideologie. Veche, desigur, ca toate lucrurile noi. I-aş spune ideologia realităţii minimale, sau, ca să invoc metafizica domnului Vanghelie, ideologia realităţii „care este“. În rezumat, ea sună astfel: realitatea, atîta cîtă e, e destulă şi e bună. Să nu ne complicăm cu criterii sofisticate, cu pretenţii intelectualiste, cu exigenţe elitare. Să admitem, odată pentru totdeauna, că nu opiniile cîtorva sclifosiţi, nu valorile rarefiate ale unor minorităţi gălbejite constituie substanţa şi rostul vieţii. Viaţa, viaţa adevărată, viaţa celor mulţi, cu nevoile lor curente, cu bravul lor semidoctism, cu farmecul lor gregar – iată ceea ce trebuie să aperi, să lauzi şi să cînţi. Să ne mai lase puriştii „bunului-gust“, şoarecii de bibliotecă, grămăticii pedanţi. Să dăm cezarului popular ceea ce îi aparţine: atenţia noastră exclusivă, amorul nostru necondiţionat. Nu vă plac manelele? Dar ele există şi au succes. Nu vă plac talk-show-urile cu Becali şi viaţa cotidiană a cuplului Irinel-Monica? Dar ele fac rating. Sînt cool. Sînt Viaţa însăşi. Nu vă place Casa Poporului? Dar poporului îi place. Divertismentul autohton vă miroase a vulgaritate? Dar cine vă pune să vă uitaţi? Ce-ţi fi vrînd? Molière zi şi noapte? Caragiale non-stop? Charlie Chaplin de trei ori pe zi? N-aveţi decît să vă încuiaţi în bibliotecă. Viaţa e în altă parte şi se poate dispensa de fiţele voastre. Viaţa e mişto şi miştocăreala e viaţă. Ne-am săturat de idei înalte, de maniere fine, de predici. Vrem virilităţi fruste, duioşii de bodegă, chef. Ceea ce există n-are nevoie de nici o justificare, de nici un adaos. Există, deci e valabil. Există, deci asta e! Deci cui nu-i place să se retragă la sanatoriu. Gata cu fumurile! Realitatea e singura realitate. Deci intelectualii să ne mai slăbească.
Campionii acestei ideologii, ca de altfel campionii tuturor ideologiilor, nu pot fi contrazişi. Ei ştiu, vorbesc de evidenţe, sînt slujitorii eroici şi grandilocvenţi ai comunităţii. Cînd aroganţi şi băşcălioşi, cînd sentimentali şi patetici, oamenii aceştia confundă şmecheria cu buna-dispoziţie, suspensia gîndirii cu bunul-simţ, şi pofta egolatră de notorietate cu dragostea de oameni. Cum să-i îmblînzeşti, cum să-i pui pe gînduri?
Le-ai putea spune, mai întîi, că recad, fără să-şi dea seama, în cea mai ieftină retorică proletcultistă. De la idolatria marxist-leninistă a „maselor“, la lozinca resentimentară („Moarte intelectualilor!“), toate „nuanţele“ acestei retorici sînt de mult cunoscute. Le-ai mai putea spune că tot ce e, astăzi, viaţă civilizată s-a născut din sentimentul că realitatea dată, realitatea strictă e insuficientă şi, prin urmare, ameliorabilă. Ameliorabilă tehnologic şi stilistic. Realitatea se îmbogăţeşte neîncetat prin comentariu şi prin ingeniozitate adaptativă. A fi „realist“ e a căuta altceva şi mai mult decît oferă realitatea. Nu te laşi în voia bolilor, pretinzînd că, întrucît există, sînt îndreptăţite, nu asumi cu entuziasm urîtul pentru că e ubicuu, nu sanctifici prostia pentru că e curentă. Dacă vrei muzică, nu te opreşti la zgomotele pădurii, dacă vrei arhitectură, abandonezi gata-făcutul peşterii, dacă vrei vin, nu te mulţumeşti să mănînci toţi strugurii. Umanitatea constă în capacitatea de a trata realul nu drept o instanţă care îşi ajunge sieşi, ci drept o infinită materie primă. Sîntem ceea ce adăugăm lumii. Desigur, uneori adăugăm lumii ce nu trebuie, sau încurcăm borcanele: una e să faci borş, alta e să faci cidru. Utilitatea borşului e incontestabilă, cu condiţia să nu mi se vîre pe gît ca cidru. Nici manelele, nici giumbuşlucurile Oana-Pepe, nici idila Columbeanu nu trebuie (şi nu pot fi) evacuate. Grav e dacă proliferarea lor devine normă şi model. Grav e dacă ele sfîrşesc prin a evacua, sau prin a marginaliza, restul. Aş adăuga că apologia „gustului popular“ în forme de maximă trivialitate e ofensatoare faţă de gustul popular însuşi. Secole lungi de cultură populară hiper-rafinată dezmint acest derapaj. Derapajul nu apare decît printr-o acţiune insidioasă de intoxicare cotidiană a sensibilităţii publice.
DE ACELASI AUTOR
Tehnici ale interviului
Un politician second-hand
Note, stări, zile
Note răzlețe
Cît despre marii moderatori TV care pledează pentru „realitatea care este“, ei au o comică problemă de identitate. Fac gazetărie – adică nu ne lasă singuri cu realul, ci îl ambalează în tone de texte şi imagini – scriu, vorbesc, folosesc camere de luat vederi, ochelari, stilouri, metafore, culori, adică tot felul de produse ale creativităţii, aşadar ale intelectului omenesc, dar vor să treacă, totodată, drept „băieţi de băieţi“, oameni din popor, străini de orice otravă livrescă. Vor, pe scurt, să fie şi călare, şi pe jos. Vor să vorbească buruienos, dar se înghesuie şi să pomenească, hodoronc-tronc, de Dostoievski şi Santayana. Sînt, care va să zică, complecşi, rotunzi, „oameni universali“. În realitate, sînt mereu la jumătatea drumului, nici cu lecturile la zi, nici cu degetele bătătorite. „Nu sîntem intelectuali!“ zic ei, ferindu-se de această etichetă ca de ducă-se pe pustii. Se poate. Dar asta nu vă califică drept viguroasă clasă muncitoare. Nu aveţi nici statutul pe care îl respingeţi, nici cel la care aspiraţi. Prestaţia Dvs. constă, deocamdată, în utilizarea (pripită şi parţială) a intelectului propriu şi într-o zglobie clămpăneală mondenă. Credeţi-mă, e puţin! Şi dacă, în plus, vă luaţi şi aere magisteriale – e ridicol.
Articol apărut în Dilema veche, nr. 126, 29 iunie 2006
zavaidoc
Marin Teodorescu alias Zavaidoc, s-a născut la Piteşti, la 8 martie 1896, dar s-a consacrat în crâșme din Capitală. Se spune că generalul Traian Mosoiu l-a numit astfel, numele fiind un derivat de la regionalismul „zavaidoacă” ce însemnă „neastâmpărat, năzdrăvan, energic şi vesel”.
Marin a moştenit talentul de la tată său, Tănase Teodorescu, lăutar, violonist şi ţambalagiu. Tănase îşi ţinea copiii aproape la nunţi şi petreceri. În afară de Marin, familia Teodorescu îi avea şi pe Vasile şi Zoe. Cei trei copii vor înfiinţa la Bucureşti Taraful Zavaidoc, după începerea Primului Război Mondial.
Marin şi Vasile se vor înrola în armată, în Regimentul 44 Infanterie, ca voluntari şi, ca să aline suferinţele bolnavilor, susţineau programe artistice.
„Livretul militar ne spune că avea înălţimea de 1,56 m şi 80 kg, şi, ca semnalmente, o cicatrice la buză, păr negru şi ochi căprui”, sunt câteva date despre lăutar la Centrul Cultural Piteşti.
După război, Bucureștii înfloresc şi Zavaidoc preferă să distreze lumea în localuri, nu la Operă, acolo unde îl vedeau mulţi. Avea nevoie de bani să-şi întreţină familia.
Disc după disc
Ajunge să cânte în Ungaria, Bulgaria, Paris (la Expoziţia Universală din 1937 însoţeşte delegaţia română). „Prin 1925-1926, Zavaidoc semnează primul contract cu Casa de discuri Columbia şi scoate apoi disc după disc”, potrivit Centrului Cultural Piteşti.
Discurile apărute la celebra casă conţin şlagărele „De când m-a aflat mulţimea”, „Dragostea e ca o râie”, „Foaie verde spic de grâu”, „Mărie şi Mărioară”, „Pe deal”, „Pe la Cornăţel” sau vestitul „Cântec al lui Zavaidoc”, l-au transformat într-un cântăreţ avut, cu o avere considerabilă.
A devenit concurentul lui Cristian Vasile, Jean Moscopol, Maria Tănase, Titi Botez, Gion, Dorel Livianu, Mia Braia ori Petre Alexandru.
Cireşica era localul lui Zavaidoc
„Cireşica de lângă Cişmigiu, restaurantul cu grădină şi balcoane în care petrecea ,,boema geniilor în devenire”, după cum scrie Constantin Olariu în cartea “Bucureştiul monden” (Editura Paralela 45), ajunsese să fie cunoscut, pentru călătorii cu tramvaiul, ca staţia Zavaidoc. Vatmanul striga: ,,Dă-te, neamule, jos, c-am ajuns la Zavaidoc!”.
La Cireşica, Zavaidoc a cântat nopţi de-a rândul “Să mănânci peşte batog/ Şi să-ţi cânte Zavaidoc”, era cântecul. Localul a fost numit în vreme, cu admiraţie, “La Zavaidoc”.
Curtat de cele mai frumoase femei, Zavaidoc se căsătoreşte prima dată la 43 de ani, cu Constanţa, mai tânără cu 15 ani. După fetiţa lui Constanţa, când i s-a născut al doilea copil, pe care l-a botezat tot Zavaidoc, s-a plimbat într-o sanie prin tot Piteştiul şi a ciocnit cu toţi trecătorii. Niculina a fost a treia odraslă a marelui lăutar.
În 1944, bombardamentele îl prind la Bucureşti. Fericirea nu ţine mult pentru că Zoe, sora sa, moare în reşedinţa distrusă de nemţi. Ruinat, fără casă, cu trei copii si cu grija nepoatelor orfane, marele Zavaidoc este răpus de boală, face nefrită, iar ultimele clipe le trăieşte în chinuri groaznice. Moare în 1945 şi este înmormântat la Mănăstirea Cernica.
Rivalul lui Cristian Vasile
Numele lui Zavaidoc apare şi în cartea lui Mircea Cărtărescu, „De ce iubim femeile”, ca rival al lui Cristian Vasile, cel care se îndrăgostise de frumoasa Zaraza. Însă e ficţiune.
Stelian Tănase scrie despre melodrama Zarazei în „Observatorul Cultural”: „Ficţiunea se bazează pe o presupusă rivalitate, „pe viaţă şi pe moarte“, dintre Vasile şi Zavaidoc. Zavaidoc, odată ridicată steaua lui Vasile, se vede uitat. Bucureştiul „cartaresciensis“ din anii ’40 e teatrul de luptă al mai multor bande de gangsteri. Lucru real, gangsterii români, în uniformă sovietică sau în civil, controlau oraşul. Cam cum se întâmplase la Chicago în anii marii crize. Cărtărescu impune această citire a oraşului şi epocii: ca una a rivalităţilor celor doi cântăreţi, dublaţi de rivalitatea bandelor. Zavaidoc, „minteşte“ autorul, se plânge lui Berilă. O ficţiune? Cărtărescu zice că a inventat totul….Nenorocirea se întâmplă, ca în orice melodramă serioasă. Vasile, neconsolat, încearcă să se sinucidă cu terebentină. A eşuat, dar s-a retras din „cântat“, în prea mare suferinţă după dispariţia iubitei sale. Fură urna în care se afla cenuşa Zarazei şi, vreme de mai multe luni, înghite cenuşa cu linguriţa. Uniunea dintre amanţi se face astfel dincolo de moarte etc. etc. Melodramă, melodramă. Povestea a circulat în Bucureşti decenii.
Zavaidoc, presupusul rival al lui Vasile, va muri la puţin timp după crimă, de cancer (15 ianuarie 1945), poate ajuns de blesteme. Fără să mai apuce să se bucure de nenorocirea pe care o provocase rivalului său”.
Cântecul lui Zavaidoc
Cine mă puse pe mine,
Să viu seara pe la tine?
Cine mă puse pe mine,
Să viu seara pe la tine?
M-ai ofticat, vai de mine,
M-ai ofticat, vai de mine!
C-am venit seara la tine,
C-am venit seara la tine!
Cine mă puse pe mine
Să pui casa lângă tine?
Cine mă puse pe mine
Să pui casa lângă tine?
Ies afară, dau de tine,
M-ai ofticat, vai de mine!
Ies afară, dau de tine,
M-ai ofticat, vai de mine!
Multe fete ard în foc
Când aud de Zavaidoc!
Multe fete ard în foc
Când aud de Zavaidoc!
Zavaidoc, guriţa dulce
De la el nu te-ai mai duce!
Multe fete ard în foc
Când aud de Zavaidoc!
Spune, neica, ce-ai băut
De n-ai mai îmbătrânit?
Spune, neică, ce-ai băut
De n-ai mai îmbătrânit?
Am băut vin mult cu gheaţă
Şi-am dormit la puica-n braţă!
Şi-am mâncat boboci de raţă,
Şi-am mâncat boboci de raţă!
Şi-aşa toate m-a ţinut
De n-am mai îmbătrânit!
Marin a moştenit talentul de la tată său, Tănase Teodorescu, lăutar, violonist şi ţambalagiu. Tănase îşi ţinea copiii aproape la nunţi şi petreceri. În afară de Marin, familia Teodorescu îi avea şi pe Vasile şi Zoe. Cei trei copii vor înfiinţa la Bucureşti Taraful Zavaidoc, după începerea Primului Război Mondial.
Marin şi Vasile se vor înrola în armată, în Regimentul 44 Infanterie, ca voluntari şi, ca să aline suferinţele bolnavilor, susţineau programe artistice.
„Livretul militar ne spune că avea înălţimea de 1,56 m şi 80 kg, şi, ca semnalmente, o cicatrice la buză, păr negru şi ochi căprui”, sunt câteva date despre lăutar la Centrul Cultural Piteşti.
După război, Bucureștii înfloresc şi Zavaidoc preferă să distreze lumea în localuri, nu la Operă, acolo unde îl vedeau mulţi. Avea nevoie de bani să-şi întreţină familia.
Disc după disc
Ajunge să cânte în Ungaria, Bulgaria, Paris (la Expoziţia Universală din 1937 însoţeşte delegaţia română). „Prin 1925-1926, Zavaidoc semnează primul contract cu Casa de discuri Columbia şi scoate apoi disc după disc”, potrivit Centrului Cultural Piteşti.
Discurile apărute la celebra casă conţin şlagărele „De când m-a aflat mulţimea”, „Dragostea e ca o râie”, „Foaie verde spic de grâu”, „Mărie şi Mărioară”, „Pe deal”, „Pe la Cornăţel” sau vestitul „Cântec al lui Zavaidoc”, l-au transformat într-un cântăreţ avut, cu o avere considerabilă.
A devenit concurentul lui Cristian Vasile, Jean Moscopol, Maria Tănase, Titi Botez, Gion, Dorel Livianu, Mia Braia ori Petre Alexandru.
Cireşica era localul lui Zavaidoc
„Cireşica de lângă Cişmigiu, restaurantul cu grădină şi balcoane în care petrecea ,,boema geniilor în devenire”, după cum scrie Constantin Olariu în cartea “Bucureştiul monden” (Editura Paralela 45), ajunsese să fie cunoscut, pentru călătorii cu tramvaiul, ca staţia Zavaidoc. Vatmanul striga: ,,Dă-te, neamule, jos, c-am ajuns la Zavaidoc!”.
La Cireşica, Zavaidoc a cântat nopţi de-a rândul “Să mănânci peşte batog/ Şi să-ţi cânte Zavaidoc”, era cântecul. Localul a fost numit în vreme, cu admiraţie, “La Zavaidoc”.
Curtat de cele mai frumoase femei, Zavaidoc se căsătoreşte prima dată la 43 de ani, cu Constanţa, mai tânără cu 15 ani. După fetiţa lui Constanţa, când i s-a născut al doilea copil, pe care l-a botezat tot Zavaidoc, s-a plimbat într-o sanie prin tot Piteştiul şi a ciocnit cu toţi trecătorii. Niculina a fost a treia odraslă a marelui lăutar.
În 1944, bombardamentele îl prind la Bucureşti. Fericirea nu ţine mult pentru că Zoe, sora sa, moare în reşedinţa distrusă de nemţi. Ruinat, fără casă, cu trei copii si cu grija nepoatelor orfane, marele Zavaidoc este răpus de boală, face nefrită, iar ultimele clipe le trăieşte în chinuri groaznice. Moare în 1945 şi este înmormântat la Mănăstirea Cernica.
Rivalul lui Cristian Vasile
Numele lui Zavaidoc apare şi în cartea lui Mircea Cărtărescu, „De ce iubim femeile”, ca rival al lui Cristian Vasile, cel care se îndrăgostise de frumoasa Zaraza. Însă e ficţiune.
Stelian Tănase scrie despre melodrama Zarazei în „Observatorul Cultural”: „Ficţiunea se bazează pe o presupusă rivalitate, „pe viaţă şi pe moarte“, dintre Vasile şi Zavaidoc. Zavaidoc, odată ridicată steaua lui Vasile, se vede uitat. Bucureştiul „cartaresciensis“ din anii ’40 e teatrul de luptă al mai multor bande de gangsteri. Lucru real, gangsterii români, în uniformă sovietică sau în civil, controlau oraşul. Cam cum se întâmplase la Chicago în anii marii crize. Cărtărescu impune această citire a oraşului şi epocii: ca una a rivalităţilor celor doi cântăreţi, dublaţi de rivalitatea bandelor. Zavaidoc, „minteşte“ autorul, se plânge lui Berilă. O ficţiune? Cărtărescu zice că a inventat totul….Nenorocirea se întâmplă, ca în orice melodramă serioasă. Vasile, neconsolat, încearcă să se sinucidă cu terebentină. A eşuat, dar s-a retras din „cântat“, în prea mare suferinţă după dispariţia iubitei sale. Fură urna în care se afla cenuşa Zarazei şi, vreme de mai multe luni, înghite cenuşa cu linguriţa. Uniunea dintre amanţi se face astfel dincolo de moarte etc. etc. Melodramă, melodramă. Povestea a circulat în Bucureşti decenii.
Zavaidoc, presupusul rival al lui Vasile, va muri la puţin timp după crimă, de cancer (15 ianuarie 1945), poate ajuns de blesteme. Fără să mai apuce să se bucure de nenorocirea pe care o provocase rivalului său”.
Cântecul lui Zavaidoc
Cine mă puse pe mine,
Să viu seara pe la tine?
Cine mă puse pe mine,
Să viu seara pe la tine?
M-ai ofticat, vai de mine,
M-ai ofticat, vai de mine!
C-am venit seara la tine,
C-am venit seara la tine!
Cine mă puse pe mine
Să pui casa lângă tine?
Cine mă puse pe mine
Să pui casa lângă tine?
Ies afară, dau de tine,
M-ai ofticat, vai de mine!
Ies afară, dau de tine,
M-ai ofticat, vai de mine!
Multe fete ard în foc
Când aud de Zavaidoc!
Multe fete ard în foc
Când aud de Zavaidoc!
Zavaidoc, guriţa dulce
De la el nu te-ai mai duce!
Multe fete ard în foc
Când aud de Zavaidoc!
Spune, neica, ce-ai băut
De n-ai mai îmbătrânit?
Spune, neică, ce-ai băut
De n-ai mai îmbătrânit?
Am băut vin mult cu gheaţă
Şi-am dormit la puica-n braţă!
Şi-am mâncat boboci de raţă,
Şi-am mâncat boboci de raţă!
Şi-aşa toate m-a ţinut
De n-am mai îmbătrânit!
joi, 7 aprilie 2011
de tine
dragostea este o confuzie intre cer si pamant
si totusi multi vor sa se indragosteasca
merg si in iad pentru ea
dar dragostea este un miracol
nu vine cand vrei
si nici nu pleaca atunci cand doresti
eu insa 'de Tine vreau sa ma iubesc'
si totusi multi vor sa se indragosteasca
merg si in iad pentru ea
dar dragostea este un miracol
nu vine cand vrei
si nici nu pleaca atunci cand doresti
eu insa 'de Tine vreau sa ma iubesc'
miercuri, 6 aprilie 2011
tudor octavian
Marea eliberare
Autor: TUDOR OCTAVIAN
6 aprilie 2011
Twitter
Facebook
Email
Imprimă
Toate scenariile de tipul "ce ar fi dacă" rămân, de regulă, în stadiul de scenariu, de lucrare a imaginaţiei, de ipoteză cu un gust dulce-amar. Ce-ar fi dacă aş câştiga un milion de euro la loterie? Oricât de vitează ne e imaginaţia, ea e blocată de realitate. Dacă totul e numai închipuire, de ce să nu ne întrebăm ce-ar fi dacă am deveni peste noapte cei mai bogaţi oameni de pe planetă?
Visăm, de fapt, doar ceea ce suntem şi numai un pic altfel. Când pleci însă departe de ţară şi cutreieri nişte oraşe unde nu te cunoaşte nimeni, acest "ce-ar fi dacă" dezvoltă unele îndrăzneli la care acasă nu te-ar fi dus nicicum mintea. Cu cât distanţa faţă de lumea din care ai evadat e mai mare, cu atât mai intens e sentimentul că nu mai eşti presat de legile şi de deprinderile ei. Ceea ce acasă se chema imposibil, departe de casă şi între necunoscuţi devine plauzibil. Ai rămas fără un ban? Întinzi mâna la un colţ de stradă şi-l capeţi. Cine să te ştie că ai cerşit? Conştiinţa, educaţia, mândria funcţionează în alţi paramteri. Curiozitatea, senzaţia de libertate în absolut, absenţa unor oprelişti de clasă socială au prioritate.
În anul 1991, vagabondând într-un New York unde riscul de a fi fost recunoscut de compatrioţi era practic zero, m-am dedat – cu măsură, e drept! – unor activităţi care-mi asigurau hrana zilnică. După ce am mâncat timp de o săptămână numai banane din cele mai ieftine, ca să rezist într-un regim de un dolar pe zi, am procedat, ca homleşii negri, la un atac direct asupra restaurantelor cu autoservire cele mai frecventate. Aici, cartofii prăjiţi erau la discreţie. Trebuia doar ca bucătarul, care învârtea fleicile pe grătar, să vadă că ai un os în farfuria pe care ţi-o umpleai cu cartofi prăjiţi.
Când am luat primul os de pe farfuria unuia care tocmai pleca şi m-am dus cu el în farfuria mea goală la piramida de cartofi prăjiţi am simţit că sunt privit de toată lumea.
Toată viaţa eşti pus în situaţia de a trece un prag, de a face un nemaifăcut, dar prima zi de furat e cea mai grea. Mai departe, totul a fost doar o chestiune de logică a lucrurilor. La discreţie erau şi caserolele cu sos de usturoi, şi cele de lapte pentru cafea chiar şi o serie de sosuri. Gratis erau şi cei câţiva peşti uitaţi pe tarabe la sfârşitul zilei în hala de peşte. La New York, în acei ani, se spunea că mâncarea practic nu costa. De fapt, chiar nici nu costa. Şoferul de taxi, care mă îngăduia în garsoniera lui, mi-a prezentat un întreg inventar al unor magazine cu semipreparate.
La ora închiderii, patronii scăpau de mâncărurile perisa-bile la un preţ simbolic. Totul devenea simplu, foarte simplu, mai mult decât simplu. Cu o condiţie: să uiţi cine eşti, de unde ai plecat, unde te întorci şi ce-ai sperat să fii. Pentru un timp, chiar reuşeşti să uiţi. Partea proastă e că, peste ani, toate întrebările amânate atunci revin tot mai des, tot mai sâcâitoare.
Autor: TUDOR OCTAVIAN
6 aprilie 2011
Imprimă
Toate scenariile de tipul "ce ar fi dacă" rămân, de regulă, în stadiul de scenariu, de lucrare a imaginaţiei, de ipoteză cu un gust dulce-amar. Ce-ar fi dacă aş câştiga un milion de euro la loterie? Oricât de vitează ne e imaginaţia, ea e blocată de realitate. Dacă totul e numai închipuire, de ce să nu ne întrebăm ce-ar fi dacă am deveni peste noapte cei mai bogaţi oameni de pe planetă?
Visăm, de fapt, doar ceea ce suntem şi numai un pic altfel. Când pleci însă departe de ţară şi cutreieri nişte oraşe unde nu te cunoaşte nimeni, acest "ce-ar fi dacă" dezvoltă unele îndrăzneli la care acasă nu te-ar fi dus nicicum mintea. Cu cât distanţa faţă de lumea din care ai evadat e mai mare, cu atât mai intens e sentimentul că nu mai eşti presat de legile şi de deprinderile ei. Ceea ce acasă se chema imposibil, departe de casă şi între necunoscuţi devine plauzibil. Ai rămas fără un ban? Întinzi mâna la un colţ de stradă şi-l capeţi. Cine să te ştie că ai cerşit? Conştiinţa, educaţia, mândria funcţionează în alţi paramteri. Curiozitatea, senzaţia de libertate în absolut, absenţa unor oprelişti de clasă socială au prioritate.
În anul 1991, vagabondând într-un New York unde riscul de a fi fost recunoscut de compatrioţi era practic zero, m-am dedat – cu măsură, e drept! – unor activităţi care-mi asigurau hrana zilnică. După ce am mâncat timp de o săptămână numai banane din cele mai ieftine, ca să rezist într-un regim de un dolar pe zi, am procedat, ca homleşii negri, la un atac direct asupra restaurantelor cu autoservire cele mai frecventate. Aici, cartofii prăjiţi erau la discreţie. Trebuia doar ca bucătarul, care învârtea fleicile pe grătar, să vadă că ai un os în farfuria pe care ţi-o umpleai cu cartofi prăjiţi.
Când am luat primul os de pe farfuria unuia care tocmai pleca şi m-am dus cu el în farfuria mea goală la piramida de cartofi prăjiţi am simţit că sunt privit de toată lumea.
Toată viaţa eşti pus în situaţia de a trece un prag, de a face un nemaifăcut, dar prima zi de furat e cea mai grea. Mai departe, totul a fost doar o chestiune de logică a lucrurilor. La discreţie erau şi caserolele cu sos de usturoi, şi cele de lapte pentru cafea chiar şi o serie de sosuri. Gratis erau şi cei câţiva peşti uitaţi pe tarabe la sfârşitul zilei în hala de peşte. La New York, în acei ani, se spunea că mâncarea practic nu costa. De fapt, chiar nici nu costa. Şoferul de taxi, care mă îngăduia în garsoniera lui, mi-a prezentat un întreg inventar al unor magazine cu semipreparate.
La ora închiderii, patronii scăpau de mâncărurile perisa-bile la un preţ simbolic. Totul devenea simplu, foarte simplu, mai mult decât simplu. Cu o condiţie: să uiţi cine eşti, de unde ai plecat, unde te întorci şi ce-ai sperat să fii. Pentru un timp, chiar reuşeşti să uiţi. Partea proastă e că, peste ani, toate întrebările amânate atunci revin tot mai des, tot mai sâcâitoare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
