simona gheorghe

N-AM TIMP!
Trăim pe fugă, mâncăm pe fugă, iubim pe fugă, dormim pe fugă. Între dimineaţă şi seară, e sprintul. Ne trezim că trec anotimpurile peste noi. Apropos, e toamnă de mult... Anii fug si ei. Ne ardem viaţa în birouri rigide, în zgomotul tastelor şi al aparatelor de aer conditionat, închişi în calculatoare, despre care ne amăgim că ne-ar fi ferestre spre lume.
Visăm pe google, rîdem pe facebook, ne dăm întalnire pe mess. Ne trăim iubirile în sms-uri şi ne amăgim c-am fi fericiţi. Ne culcăm cu ştiri şi talk-showuri, ne trezim la fel, cu iluzia cunoaşterii. Ii sunam pe cei dragi în grabă, poate din automatism, ca apoi să-i repezim, aruncându-le în faţă arogantul “N-am timp!”.
Discuţii, telefoane, nervi, resemnare, evadare. Evadare? Alergăm în sprint spre vacanţă. O săptămână, două… Pauză de respiraţie. Niciodată detaşare, însă. Chiar aşa, când ţi-ai închis ultima dată telefonul? Si apoi… o luăm de la capăt, mai înverşunat. Crispaţi, hulpavi, avizi de viteză. Până la următoarea pauză. Şi tot aşa. Roboţi rigizi, prizonieri în propriile vieţi. De parcă dacă ne-am opri, am pierde TRENUL.
Cărăm dupa noi -povară grea – glodul prejudecăţilor. Gândim… cu viteza gândului. Pierdem esenţa, caci niciodată N-AVEM TIMP.
Citim titluri, dar uităm poveştile.
Ca sa faci parte din lumea asta, trebuie să ţii pasul cu ea. Ăsta e preţul pe care-l plătim cu toţii.
Uneori, simt nevoia să-mi cer timpul înapoi. Dar… N-AM TIMP sa fac asta. Trebuie sa fug, acum. Undeva, cineva ar putea să mă lase în urmă...

liban

http://www.bibliotecapleyades.net/arqueologia/esp_baalbek_4.htm

mediterana 24 sept 10 oct

mediterana ca o saramura
caldura caldura
lumea nu stie de criza se construieste la tot pasul
poduri suspendate tuneluri labitinturi de stradute
toate natziile pamantului traiesc si muncesc impreuna
fara probleme

31 august

a venit toamna????????????????

23 august

http://adevar-sau-conspiratie.blogspot.com/2010/01/nikolai-tesla-aromanul-venit-din-alt.html

cel ce gandeste singur

Cel ce gândeşte singur şi scormone lumina
A dat o viaţă nouă şi-um om de fier, maşina,
Fiinţă zămislită cu gândul şi visareea,
Neînchipuit mai tare ca braţul şi spinarea.
Cu ea brăzdezi pământul în lung şi lat şi sameni,
Şi una ţine locul la mii de mii de oameni
Topitorii, cuptoare, mori, puţuri, fierăstraie,
O sârmă de lumină, o ţeavă vâlvătaie,
O lampă duce graiul şi dă-n văzduhuri veşti
Că omul zămisleşte puterea din poveşti
Se face depărtarea mai scurtă decât pasul
La mii de poşti s-aude şi cunoaşte glasul.
Vorbeşti cu fundul lumii, la tine, din odaie
Secunda-ntrece veacul şi timpul se-ncovoaie:
Pe-o sfoară cât e firul de păr şi se agaţă
Vecia, nesfârşitul, pe un crâmpei de aţă.


Se-nnalţă slabul, omul, pe aripr în Ţării
Şi-aduce de acolo noi legi şi mărturii.
Iată-l, scoboară-n hăuri cu coiful lui rotund
Şi râcâie oceanele pe fund,
El trece prin vâlvoare, prin cremene şi gheaţă,
Pornise de cu seară, sa-ntors de dimineaţă,
Şi nu l-a ars dogoarea, nu l-a-mpietrit nici greul,
E ţara lui pământul şi l-a-mpletit cu cerul.
Şi-aprinde de lângă Argeş, luleaua, şi văpaia
Din pipă încă-i arde, ajung pe Himalaia,
Şi pâinea coaptă-acasă, într-un cuptor domol,
I-o gustă pinguinii tot proaspătă, la Pol,
Şi, în sfârşit, urmaşul lui Prometeu, el, omul,
A prins şi taina mare, atainelor, atonul.
El poate omenirea, în câteva secunde,
S-o-ntinerească nouă pe veci, ori s-o scufunde.

E timpul, slugă veche şi robul celui rău,
Tu, omule şi frate, şă-ţi fii stăpânul tău.